"Cunoştinţa de sine conduce pe individ la perfecţiune şi independenţă. Un popor care se cunoaşte pe sine după istoria sa, religiunea sa şi datinele sale e capabil de o cultură naţională şi, prin aceasta, îşi face un viitor mai bun." Sunt cuvintele lui Atanasie Marian Marienescu scrise în 1874 în "prefaţiunea" unei cărţi fundamentale pentru studiul Calendarului Popular al Românilor: "Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi". O carte rară, o carte dată uitării mai bine de un secol, o carte tipărită de Academia Română în 1884 şi republicată pentru prima dată de Editura Saeculum I.O. abia după 131 de ani...
În vechime, romanii rânduiau timpul după formula etruscă, împărţeau anul în zece luni (de unde şi numele lunii decembrie), 38 de săptămâni şi 304 zile, iar acest calendar nu corespundea "nici întoarcerii lunii, nici a soarelui". Calendarul lunar, tributar fazelor lunii, a fost instituit de regele Numa Pompilius, care a introdus lunile ianuarie şi februarie la sfârşit de an, mărind numărul de zile la 355. Pentru a fi în consonanţă cu anul solar şi pentru a putea controla decalajul de zile, la fiecare doi şi patru ani se adăuga calendarului încă o lună, a treisprezecea, numită Marcedoniu.
Ulterior, pentru a evita confuziile provocate de cea de-a 13-cea lună (mensis interalaris), în anul 450 î.Hr., calendarul a fost din nou reformat, stabilindu-se ca prima lună a anului să fie ianuarie. Schimbarea nu a durat nici 300 de ani, în anul 152 î.Hr., începutul de an fiind fixat imediat după solstiţiul de iarnă, mai precis de Crăciun.
În 46 î.Hr., împăratul Iuliu Cezar, văzând "neordinea ce a intrat în calendar", cu ajutorul astronomului Sosigene din Alexandria şi a matematicianului roman Flavius a introdus anul solar egiptean de 365 de zile (cu un an bisect de 366 de zile o dată la patru ani). Tot el decide ca începutul anului
