Acest dialog-evocare purtat între Libuše Valentová şi Petruška Šustrová era programat să apară în noiembrie 2011, de ziua lui Václav Havel. Probleme legate de transcriere şi traducere au făcut să-l publicăm abia acum, după dispariţia lui Havel. Considerăm însă că evocarea unei asemenea personalităţi rămâne mereu actuală şi necesară.
LIBUŠE VALENTOVÁ: Petruška, aş vrea să te întreb mai întâi dacă îţi aminteşti când l-ai văzut pentru prima dată pe Václav Havel şi cum ţi s-a părut atunci.
PETRUŠKA ŠUSTROVÁ: Pe Václav Havel l-am cunoscut în prima jumătate a anilor ‘60. Nu sunt convinsă că el m-ar fi ţinut minte din acea perioadă, dar mergeam în aceleaşi locuri, frecventam aceleaşi teatre şi cluburi de muzică. Pe atunci, Václav era deja un dramaturg destul de cunoscut, în timp ce eu nu eram decât o studentă sufletistă. Ştiu însă că amândoi am trăit acei ani ai speranţei cu acelaşi entuziasm, dorind ca procesul de renaştere din sânul societăţii cehoslovace să continue, astfel încât regimul autoritar să se umanizeze cât de cât. În anii ‘70 ne întâlneam din când în când la diferite reuniuni, dar cred că Václav m-a luat în seamă abia după prima sa întoarcere de la închisoare. M-a surprins faptul că în relaţii personale se purta extraordinar de amabil. Tot ce ştiam despre el era foarte favorabil, dar eu sunt de felul meu puţin neîncrezătoare, deoarece mi-e teamă că ceea ce se spune despre oamenii celebri este uneori exagerat în favoarea lor. Din fericire, în cazul lui Václav nu a fost aşa.
L. V.: În ce perioadă vă întâlneaţi cel mai des şi când te-ai simţit cel mai aproape de el?
P. Š.: Cel mai mult ne întâlneam după cea de-a doua întoarcere a lui din închisoare, la începutul anilor ‘80. Ne vizitam reciproc, ne vedeam foarte des la întâlnirile purtătorilor de cuvânt ai Cartei 77 sau ai Comitetului pentru Apărarea celor Persecutaţi pe Nedrept. Cu d
