Viktor Orbán este un lider autoritarist postmodern.

În vara lui 1998, Viktor Orbán se întorcea în Transilvania cu mandatul de premier în buzunar. Era călătoria lui anuală la Universitatea de Vară Bálványos şi totuşi era diferită. De data aceasta nu mai venea ca simplu prieten al maghiarilor transilvăneni sau ca partener de fotbal, de drumeţii şi de planuri de viitor al tinerilor politicieni maghiari din România, ci ca prim-ministru al Ungariei, ţara mamă. Orbán era în întârziere. Mii de maghiari se adunaseră la Tuşnad să-l vadă şi să-l audă şi alte mii să-l întâmpine de-a lungul şoselei. În momentul în care Viktor Orbán a ieşit din Miercurea Ciuc şi s-a întânit cu mulţimea, frisonul s-a transmis din om în om, 32 de km, până în tabăra de la Tuşnad. L-am simţit şi am ştiut, fără să o spună nimeni, că Orbán se apropia. Îmbrăcat într-un tricou roşu aprins, tânărul premier al Ungariei a urcat la tribună în aclamaţiile mulţumii care vibra, electrizată. Eram în mijlocul unei mase îndrăgostite, o prelungire a tuturor celorlalţi anonimi din jurul meu cu care nu împărtăşeam nimic altceva decât prezenţa lui Viktor Orbán. A început să vorbească, fixând cu privirea câte un om din mulţime, iar sunetul vocii lui hipnotiza. Nu am întânit niciodată până la el un om care să producă un asemenea efect asupra mulţumii şi sper că nu voi mai întâlni niciodată. Atunci se năştea Viktor Orbán, salvatorul magic al maghiarimii.

Îndrăgostit de sine însuşi şi de putere

De la distanţă, Viktor Orbán pare că s-a transformat. Totuşi, politicienii care s-au aflat mai mult timp în preajma lui, chiar şi cei mai lucizi dintre ei, au ştiut, chiar dacă nu au recunoscut nici măcar faţă de ei înşişi, că liderul maghiar este aşa cum lumea îl descoperă astăzi, îndrăgostit de sine însuşi şi de putere. Au ştiut că încalcă regulile, dar au acceptat pentru că scopul era, din pu