Academia Română ar trebui să repare nedreptatea făcută prin alegerea lui Ioanel Sinescu şi, în acelaşi timp, să-şi reafirme integritatea şi prestigiul.

După 35 de ani de când am plecat din România, multe dintre amintirile despre Bucureştiul în care am trăit până la 29 de ani (şi pe care-l ştiam bine, bântuit cum eram de insomnie încă de atunci, din plimbările în care întunericul ascundea decăderea trecutului şi urâţenia prezentului) sunt învăluite într-o ceaţă din ce în ce mai densă. Mi-au rămas însă în memorie ferestrele mari ale sălii de lectură de la Biblioteca Academiei, prin care se vedea aleea centrală a parcului din faţa clădirii care se termină în gardul de fier forjat de la Calea Victoriei.

Stăteam în fiecare zi, începând din primăvara lui 1964, la masa cu numărul 7, în al doilea rând al sălii de lectură, lângă fereastră. Eram fascinat de ce aflam, cu un amestec de nerăbdare şi plăcere, în franceza aproape literară a tratatelor care se găseau numai acolo.

Trecusem, desigur, prin atmosfera îmbâcsită de praf şi saturată de transpiraţii acide şi deprimante de la Biblioteca Centrală Universitară şi sala de lectură a Facultăţii de Medicină. La Biblioteca Academiei (unde ajunsesem cu sprijinul lui Claude Nicolau) citeau domni mai în vârstă, care îşi bărbiereau cu grijă în fiecare dimineaţă obrajii încă palizi după atâţia ani de stat în puşcărie sau şedinţe. Miroseau, desuet şi vag, a săpun ieftin, naftalină şi lavandă şi îmi plăcea grija lor pentru vecinul de masă când întorceau paginile mari ale ziarelor de dinainte de război. Pe rafturi se găseau enciclopedii bune, colecţia revistelor Paris Match şi l’Express şi volumele dicţionarului Littre. Un paradis în care îşi duceau viaţa, îmi imaginam, unii dintre profesorii care m-au influenţat cel mai mult la începutul drumului meu în medicină, în ordine cronologică, Simion Oeriu, Grigore Benetat