Europa n-a reacţionat anul trecut decât sporadic la semnalele că într-un colţ al ei, în Ungaria, sunt simptome ale unui grav derapaj de la democraţie. Deşi era evident că Guvernul Victor Orban are tendinţe totalitare, de înăbuşire a Opoziţiei, de instaurare a unui regim în care dialogul cu societatea să fie anihilat. Executivul de la Budapesta nu numai că nu a atenuat prăbuşirea economică a ţării, ci, dimpotrivă, a agravat-o. Politica financiară s-a dovedit a fi un dezastru, iar forintul s-a prăbuşit brusc, ceea ce a provocat haos şi imposibilitatea restituirii creditelor bancare de către populaţie. Nivelul datoriilor statului a crescut insurmontabil, Ungaria căutând acum cu disperare sprijin la instituţiile financiare internaţionale, până nu de mult ignorate, chiar alungate. Nemulţumirea populaţiei a atins cote alarmante, manifestaţiile de stradă ţinân-du-se lanţ, iar Opoziţia încercând să-şi revină.
În clinci, Guvernul Orban n-a căutat soluţii într-un larg dialog politic, în consultarea realmente democratică, în construirea unui con-sens naţional asupra modalităţilor de ieşire din criză. Din contră, a trecut la jugula- rea oricăror opinii contrare politicii sale, până la taxa- rea lor drept agresi- uni la adresa siguranţei naţionale. Constituţia a fost modificată brutal, o abuzivă lege a presei sufocă mass-media, banca centrală e anihilată. Abia acum, Parlamentul European, Comisia Europeană au realizat că în Ungaria - asemenea Germaniei sau Italiei de după Primul Război Mondial şi din timpul marii crize economice de la începutul anilor ’30 - bate vânt de totalitarism, se simte iz de dictatură. Abia acum Europa democratică încearcă alarmată să oprească un virus înainte de a se extinde.
Departe de mine gândul de a pune semnul deplinei egalităţi între derapajul ungar deja produs şi realitatea românească. Chiar dacă îmi stăruie în minte prietenia dintre