Între prozatorii români de etnie evreiască pe care-i mai avem printre noi, „analistul“ Virgil Duda se află în prima linie valorică, în proximitatea unor Radu Cosaşu sau Norman Manea. Doar modestia de profesionist neatras de luminile rampei l-a împins în penumbra generaţiei sale.

Un anume succes de stimă al criticii nu i-a lipsit niciodată, de la debutul nuvelistic din 1967 cu Povestiri din provincie încoace, însă emigrarea din 1988 în Ţara Sfântă (la doi ani după ce fratele său Lucian Raicu alesese Parisul) l-a plasat multă vreme la marginea receptării autohtone. A continuat să fie totuşi prezent în actualitatea editorială, rămânând scriitor român (şi în Israel a lucrat în presa de limbă română). Mai mult: abia în ultimele două decenii şi-a dat măsura calităţilor de romancier. Recuperarea de la distanţă şi de pe coordonate posttotalitare a temelor identităţii de român-evreu din „provincie“, devenit israelian şi „cetăţean al lumii“, se împletesc la el cu o cazuistică specială a experimentului erotic; jocurile amorului evoluează, dezinvolt şi ironic, pe canavaua istoriei recente, iar volumele publicate după 2000 - Şase femei (2002), Despărţirea de Ierusalim (2006), Ultimele iubiri (2008) – indică, mutatis mutandis, o variantă „orientală“ a americanului Philip Roth.

Romancierul septuagenar se prezintă într-o formă narativă de invidiat în recent apărutul Un cetăţean al lumii - perfect conectat, inclusiv stilistic, la pulsul actualităţii. Remarcabilă e, înainte de toate, naturaleţea cu care orchestrează regizoral o intrigă multidimensională, cosmopolită, începută prin „filmul“ unei vacanţe în Cipru şi încheiată – fals apoteotic şi voit nebulos - pe o croazieră internaţională pe Atlantic, via Boston şi Miami, puţin după atentatul terorist de la WTC. În interval – incursiuni alerte în societatea Israelului contemporan, dublate de sondaje tacticoase în biog