Degringolada s-a substituit ratiunii, PNTCD a facut cea mai proasta optiune politica, intrind in jocul cedarilor si refuzind sa organizeze alegeri anticipate, in vreme ce presedintele Constantinescu a executat santajul PD, solicitindu-i premierului demisia. La capatul atitor esecuri consolidate de guvernele anterioare, oricine ar fi preluat friiele guvernarii, chiar si un laureat Nobel pentru economie, ar fi avut in fata probleme aproape insurmontabile. I-a fost dat eterogenei aliante CDR sa cistige la limita alegerile din toamna lui 1996. Iar pentru ca victoria a fost insuficienta (doar 32% din voturi), peste puzderia de partide si asociatii din CDR s-au adaugat UDMR si PD. Celui din urma partid a trebuit sa i se promita avantaje consistente, cu atit mai mult cu cit intelegerea dintre Petre Roman si Emil Constantinescu i-a asigurat celui din urma victoria din alegerile prezidentiale. A rezultat un guvern construit pe un complicat si penibil algoritm, iar pentru a potoli pasiunile si orgoliile partidelor constitutive ale aliantei, dar mai ales pentru a bloca luptele intestine din PNTCD, s-a convenit nominalizarea ca premier a ex-liderului sindical Victor Ciorbea. La inceput, toata lumea parea multumita. Mot, incapatinat (scuzati pleonasmul), perseverent si incoruptibil, Victor Ciorbea a intrunit o larga adeziune. Polularitatea lui s-a consolidat rapid, in ciuda masurilor dure de asanare economico-financiara. Dar romanii asteptau de la ucenicii lui Coposu tot ce nu putusera sa faca guvernele anterioare la un loc. Blocajul politic, economic si social era total. Romania fusese practic exclusa din toate marile proiecte europene. Despre UE si NATO se vorbea deja cu un amestec de disperare si infrigurare. Alternanta la putere din Romania a fost primita cu nedisimulat optimism in toate marile cancelarii. Asteptarile populatiei erau atit de mari incit nu i-a fost greu sa alu