Despre Maria, pe care o chema Ioana. Prima dată mi s-a făcut dor de mama chiar în noaptea în care m-a născut. Dar nu din cauza asta m-am dat atât de greu jos din braţele ei. Mi-era teamă să nu cad în prăpastia din jur, care se numea viaţă. Mai târziu, mult mai târziu, am înţeles, uitându-mă cu atenţie la zborul păsărilor şi la vârfurile înzăpezite ale munţilor, că nu există nicăieri pe pământ un loc mai înalt ca în braţele mamei.
Sufeream de bine de înălţime! Ca să nu mai sufăr, a trebuit să cobor de la sânul ei. Doamne, ce greu mi-a fost la început pe pământ! Greutatea nu venea de la faptul că trăiam printre oameni, ci că eram eu însuşi om. Chiar ea, Maria, pe care o chema Ioana, mă născuse aşa. Cum s-ar zice, mă născuse greşit. Şi asta pentru că vrusese să semăn cu ea şi cu tata, care se nimeriseră, tot din cauza unor naşteri greşite, oameni şi ei.
Era bun şi pământul pe care mă aflam la ceva. Aproape la fel de bun ca laptele mamei. Plus că nu mai trebuia să umblu călcând cu buzele prin lume. Puteam să mă folosesc de picioare, şi m-am folosit! Tot aşa, de ochi şi de gânduri!
Ai grijă la suflet, o să te doară ori de câte ori o să-ncerci să-l foloseşti! Va să zică, de acolo venea durerea pe care o simţeam. Dar îmi plăcea. Îmi plăcea că eram om. Şi că o chema Ioana pe Maria. Se spunea că dumneaei îl născuse cu vreo două mii de ani în urmă pe Iisus. Însă, în loc să se laude cu asta, se lăuda cu faptul că mă născuse pe mine. Eu mă lăudam cu amintirile din vremea când sugeam la sânul ei şi când eram mai înalt şi decât zborul păsărilor, şi decât vârfurile înzăpezite ale munţilor. O chema Ioana, şi credeam c-o să rămână, măcar până se va sfârşi timpul, mama mea!
Despre ninsoare. Ninsoarea nu avea curaj să ne intre singură în casă. La început venea împreună cu tataie, se aşeza lângă sobă, ca să se dezmorţească un pic, după care o zbughea veselă a
