Eforturile de modernizare a României, începând cu reformele din 1866 şi sfârşind cu dezvoltările industriale de dinaintea Primului Război Mondial, au adus multe schimbări înnoitoare în societatea românească, dar n-au impus pe harta Europei şi a lumii încă o ţară industrializată. Au făcut-o cumva reformele din anii interbelici? Consider că răspunsul nu mai poate fi monosilabic: da sau nu. Lucrurile sunt mai complicate.
Numeroşi istorici ori analişti spun astăzi că nu e cazul ca perioada interbelică să fie fetişizată. Fiindcă avântul României ar fi durat numai patru-cinci ani: din 1933-1934 până în 1938. Cât un ciclu scurt de creştere economică. E o mare eroare.
România făcuse importante acumulări capitaliste încă din anii de dinaintea Primului Război Mondial. Împrejurările nu i-au fost însă favorabile. A venit marea conflagraţie din al doilea deceniu al secolului XX - pe care ţara noastră nu şi-a dorit-o, n-a instigat pe nimeni la război, mai mult, timp de doi ani şi-a păstrat neutralitatea - şi a ras cea mai mare parte din ce se realizase în România.
După Primul Război Mondial a fost reluată construcţia economică. Au fost date legi bune, care să încurajeze investiţiile. Au fost ridicate noi companii industriale. A fost dezvoltată piaţa financiar-bancară. Şi, mai ales, au fost formaţi specialişti valoroşi pentru toate sferele economiei şi ale culturii. În planul bunăstării populaţiei, un semn bun a fost construcţia de case cu credit ipotecar. Dovadă că societatea înainta este faptul că, în 1929, ţara noastră a fost în măsură să declare convertibilitatea leului. A venit însă Marea Criză şi firul s-a rupt. Din '33 însă, lucrurile bune au fost continuate. A urmat o perioadă de boom. Până în preajma războiului. A celui de al Doilea Război Mondial.
A gândi însă acum că anii de avânt de după marea criză, până în 1938, au constituit singura etapă de
