Statele unite ale Europei ar putea exista şi fără ca cetăţenii ei să aibă o monedă comună.
Teoretic, însurătoarea e pe viaţă. Totuşi, separarea este reglementată legal peste tot în lume. Tratatul de la Lisabona prevede şi el condiţiile în care un stat se poate retrage din Uniunea Europeană. Nu există însă niciun cadru legal în care un stat membru să poată părăsi uniunea monetară. Zona euro este un fel de căsătorie catolică din care nu ieşi decât cu picioarele înainte. Politicienii care au negociat constituirea ei erau perfect conştienţi de această hibă. A fost o crimă cu premeditare. „Sunt sigur că euro ne va obliga să introducem un set nou de instrumente de politică economică. Este imposibil din punct de vedere politic să propunem asta acum. Însă într-o bună zi va începe o criză şi se vor crea noi oportunităţi", spunea în decembrie 2001 preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Romano Prodi. Mai direct spus, şefii de atunci îi păcăleau pe cetăţeni, ca şi astăzi de altfel. Existenţa unei monede comune presupune, în primul rând, politici fiscale unitare, cedarea unei părţi a suveranităţii naţionale şi controlul public limitat asupra unei guvernări aflate undeva departe. Fiecare ţară devine un judeţ, land sau regiune.
Indiferent de limba judeţeană pe care o vorbesc, de cultură, de tradiţie istorică, de geografie sau climă, Ion, Janos, Johann, Jan, Jean şi Juan sunt trataţi şi taxaţi la fel. (În cele din urmă o să-i cheme pe toţi John.) Cel mai tare îi deosebeşte însă nivelul de dezvoltare economică. Nici unul dintre ei nu este vinovat pentru acumularea unor decalaje economice imense în sute de ani.
Datoria oricărei guvernări este să lase economia cetăţenilor săi, indivizi sau corporaţii, să progreseze cât mai rapid pentru ca ei să-şi poată asigura prosperitatea. Uniformizarea fiscală nu sprijină competiţia, ci, dimpotrivă, îi face mai săraci pe cei
