Proiectul de lege a sănătăţii este rezultatul unui proces viciat de formulare a politicii publice.  Legea ocoleşte problemele pe care se presupune că trebuie să le rezolve, are consecinţe nedorite care crează alte probleme, a fost nedemocratic şi neprofesional concepută. Privatizarea despre care se discută nu are nici o şansă să crească eficienţa actului de sănătate câtă vreme tot statul ar controla mecanismul preţurilor şi ar decide cine e eficient, ceea ce reprezintă şi azi sursa principală a corupţiei la noi. Riscurile create pentru sistem prin acest proiect sunt, ca atare, mai mari decât beneficiile potenţiale.

Ca profesor de politici publice şi fondator al unei instituţii care a încercat să contribuie la raţionalizarea politicilor noastre am datoria să explic ce e în neregulă cu toată povestea asta cu legea sănătăţii, de ce abordarea e greşită şi cum s-a ajuns la radicalizarea situaţiei. Nu o să mă mai refer la ce a spus şeful statului în celebra sa intervenţie televizată din 9 ianuarie, pentru că a spus cu autoritate lucruri factual eronate. Cel mai eronat e că ne despart doar câteva luni de europenizarea serviciilor de asigurări de sănătate, când posesorul unei asigurări româneşti se va putea prezenta, de exemplu, la un spital german cu asigurarea de acasă şi va fi operat pe gratis. Cu alte cuvinte, dacă reformăm sistemul, de la toamnă la Viena nu vor mai fi trataţi doar Teo şi şeful statului, ci orice cetăţean. Nu e adevărat, nu ne despart luni, nici măcar ani, ci nu se ştie dacă se va realiza vreodată.

Să  ne întoarcem la problema din sănătate pe care vrea să o rezolve legea asta. Prima e subfinanţarea sistemului, prima şi cea mai importantă, dată fiind starea de dezvoltare precară a României (48% nu au toaletă cu apă curentă, mortalitatea prin TBC sau avorturi septice e la nivel african). Subfinanţarea are mai multe cauze, existenţa a prea pu