Termenul a apărut recent la noi, de când s-au îndesit şi se înghesuie pe micile ecrane cei care spun: „nu mă pricep / nu-i specialitatea mea, dar părerea mea este că…“. Deci, dacă recunoşti din capul locului că nu te pricepi şi, cel mai adesea, nici informaţia corectă n-o posezi, eşti liber să pledezi pentru orice, cu oricât de multă putere de convingere. Aşa se face că un roi nestăvilit de analişti politico-economico-sociali se înghesuie să ne comunice părerile lor despre criză, despre X şi Y, despre Moni şi Oana, cu banii şi iubiţii lor, trăgând cu nesaţ în tot ce mişcă. Din vocabular nu lipsesc cuvinte ca „reformă“, „raţiune“, „o nouă revoluţie“. Nu lipseşte nici critica acerbă la adresa unor „inculţi“, „agramaţi“ sau şpăgari. Partea proastă este că eforturile păreriştilor s-au banalizat deja, că vorbele lor, oricât de spăimoase, nu-l mai mişcă pe cetăţeanul român, care, spre indignarea domniilor lor, nu evoluează, nu explodează, ci continuă să rămână un bleg irecuperabil şi neinstruit. Dânşii nu cred că oamenii sesizează părerile pronunţate „la plezneală“, precum şi faptul că păreriştii ajung să apere uneori idei care se bat cap în cap. Dar nu se cade să vorbim fără exemple. O astfel de cuvioasă adunare, la TV (a tunat şi s-au adunat, sub bagheta unui moderator care le ştie pe toate), discută aprins de Publicitate spre împrumuturile de stat. „Cum, statul se împrumută?“ – se face atotştiutorul că nu ştie (în numele telespectatorului standard, probabil). Da, da, se grăbesc să admită păreriştii. Statul emite nişte hârtii, numite bonduri, pe care le vinde cui vrea să le cumpere şi pe care, la scadenţă, le răscumpără, dacă are bani. Un asemenea răspuns vine din partea cuiva care aleargă nonstop prin televiziuni, de nu mai apucă, bietul, să-şi schimbe cravata sau ideile. Ne agăţăm de misterioasele „bonduri“ care în româneşte ar însemna titluri sau legături.