Uite, fac un consistent exercițiu de memorie și-mi răsfoiesc în minte toți profesorii bărbați cu care aș fi putut sta la povești pe messenger. Pe niciunul nu mi-l imaginez primind de la mine emoticoane, trăgându-ne reciproc de șireturi sau tutindu-ne șmecherește… Eram două categorii distincte de specimene, croite în așa fel încât să ne deranjăm reciproc,
să ne facem viața mizerabilă, să ne aruncăm săgeți (ei) sau zâmbete milogare (eu) în funcție de situații și interese.
Nu-mi amintesc de vreun asemenea caz în care reprezentanții celor două tabere să ajungă să-și ia temperatura bazală. Ooo, desigur aveam și noi păcatele noastre. În cercurile filozofice pe care le organizam ad-hoc la liceu, și pe care unii colegi de-a dreptul răi și insensibili, le-au catalogat drept adunătură de pupeze, noi, fetele, dezbăteam diverse teme de interes imediat. Ne adunam ciorchine și ca niște veritabile specialiste în croiul pantalonului masculin, ne dădeam cu părerea vizavi de șliț. Cât e de umflat, și mai ales de ce e așa, cum se face că la unii pare gol, de ce se fac falduri în jurul fermoarului… și așa mai departe. Nu intrau ca subiecți în această dezbatere colegii de clasă, care după ce ne făceau pupeze, primeau fără discuții titulatura de țărani proști, și beneficiau apoi de-un ignore total. În chestiunea șlițului erau luați în vizor colegii mai mari și profesorii care ne dădeau note mici. În timp ce noi scrutam cu deosebit interes acea parte anatomică care peste ani avea să ne facă atâtea probleme, colegii noștri țărani proști făceau topuri de țâțe. Evident, eu nici în vise nu m-am apropiat milimetric de vreo mențiune. Nici măcar la categoria Promite, e pe drumul cel bun. Ce vreau să spun de fapt este că eram cu toții extrem de ocupați. Aveam iubiți care ne așteptau seara să ne care ghiozdanul, drumul spre casă primea rute ocolitoare pentru nelipsitele pauze de să
