Sala e plină şi foarte goală în acelaşi timp. O sală veche de cînd lumea, înţesată de oameni, părăsită de handbal. Paradox. Două echipe nervoase se bat în urletele şi înjurăturile mulţimii pentru şansa de a fi carnea de tun a vreunei mărimi care are alte treburi. Europeanul 2012 e pe vine, să vină!, tinerimea româno-belarusă n-are nici o treabă, îşi suceşte gîtul în catacombele unei competiţii care îşi va pune turla abia peste un an. Defazaj. Meciul nostru a fost programat seara, dar de fapt s-a ţinut la matineu. Atîta se poate, atît se mai poate. E ca în planeta maimuţelor, cineva care a lipsit prea mult de acasă n-ar mai recunoaşte locurile, freamătul, clisterul şi sudoarea mamii ei de viaţă, cînd aerul se rupea în două la Steaua-Metaloplastica Sabac, cu bărboşii lor şi isteţii noştri. Da, altă viaţă. Altă lume. În sală e totuşi un extraterestru, Rutenka de la Barcelona, cea care a cîştigat anul trecut Liga Campionilor. Aia cu mîna, nu cu piciorul. Rutenka, vizitatorul, răpus şi el de promiscuitatea luptei de subsol, nervos, fiţos ca un copil de bani gata venit în vacanţă la ţară, la bunici. Nu mai are nimic special. E bun, dar nu strălucitor, parcă şi mai cocoşat. Dacă ar putea ar scuipa, ca Pique. El nu e el. Extratereştrii nu joacă azi, stau în tribună. Au făcut burtă, au devenit miopi, dar poate că aşa e mai bine, să nu vadă. Nu-i nici o dramă, nici o tragedie. Jucătorii României s-au luptat bine. Au cîştigat la trei goluri, trăgînd maxim de zeamă dintr-un meci care ar fi putut foarte uşor să le scape. Bravo lor. Cinci mii de oameni i-au aplaudat în picioare. Apoi au plecat acasă în noapte, grăbiţi, cu micro-doza luată, către o altă zi. Cea de azi nu va lăsa nici o amintire.
La handbal de băieţi am ajuns ca la baschet. Sîntem din alt film. Diferenţa între noi şi Franţa e aproape aceeaşi cu cea dintre U Mobitelco şi Dallas Mavericks. Greşeli înduioşăto
