Printre urmările accidentelor vasculare cerebrale responsabile pentru alterarea calităţii vieţii pacienţilor se numără şi depresia post-AVC. Despre influenţa diferitelor leziuni cerebrovasculare şi despre rolul neuroimagisticii în cercetarea mecanismelor fiziopatologice posibil implicate în această afecţiune, în articolul semnat de dl acad. Constantin Popa, la rubrica Creierul vascular.

Accidentele vasculare cerebrale (AVC) sunt potenţial responsabile de o alterare majoră a calităţii vieţii pacienţilor, nu numai prin handicapul fizic pe care îl pot genera, ci şi prin tulburările cognitive şi timice (1). Depresia post-AVC (DPAVC) reprezintă una din complicaţiile psihiatrice bine evaluate ale accidentului vascular cerebral. Diagnosticul acesteia rămâne adesea dificil de stabilit din cauza absenţei criteriilor de diagnostic consensual şi a unor scale adaptate evoluţiei simptomelor depresive, ţinând cont şi de manifestările somatice sau cele umorale reacţionale. Totuşi, trei scale frecvent utilizate au fost validate într-o populaţie aflată în situaţie de post-AVC (2). Cu toate acestea, dificultatea evaluării simptomelor depresive post-AVC apare în cazul tulburărilor de comunicare secundare unei afazii sau unui sindrom demenţial. În mod invers, anumite manifestări clinice care apar precoce, cum sunt iritabilitatea sau acuzele excesive, reacţionale impactului psihologic reprezentat de AVC, constituie factori de confuzie potenţială ce pot conduce la punerea diagnosticului în exces. Totuşi, se estimează că DPAVC afectează 30–40% din pacienţi în lunile următoare evenimentului cerebrovascular, o incidenţă crescută ce pare să rămână stabilă în cursul următorilor zece ani (1). Impactul negativ al DPAVC asupra calităţii vieţii pacienţilor, dar şi asupra prognosticului funcţional şi vital impune identificarea pacienţilor cu risc, permiţând detecţia precoce şi ap