„Poate că iarna e lăsată anume ca oamenii să spună poveşti...“ M-am trezit pe neaşteptate cu acest gând, plutind precum corabia lui Noe pe apele înspumate ale unui ocean de sentimente. Intrasem într-una din sălile de conferinţe ale unui hotel din Cluj-Napoca, unde se desfăşura un workshop internaţional de gastroenterologie intervenţională şi mi se părea că mă găsesc deja într-o lume de basm, fără nici o legătură cu cealaltă, de afară. Un profesor din Japonia, aveam să-i aflu mai târziu şi numele, tocmai prezenta o metodă proprie pentru rezolvarea cazurilor de acalazie. Am asistat la prelegere, am asistat apoi, în ziua următoare, la o clinică din Cluj, la o intervenţie a aceluiaşi profesor şi m-am întors cu el în maşină până la hotelul unde era conferinţa, Publicitate doar aşa aveam timp pentru un scurt interviu. Sigur, brodând întrebările, cum m-am priceput, într-o engleză demnă de coana Chiriţa... dar înregistrând răspunsurile. Am coborât din maşină în faţa hotelului, profesorul urma să intre în sala de conferinţe... Mi-am cerut scuze, trebuia să plec la un alt eveniment. Închisesem deja reportofonul. Îmi trecuse prin cap gândul că interlocutorul meu semăna cu un vrăjitor. M-a îmbrăţişat de rămas bun şi mi-a spus, în engleză, ceva de genul „Nu ştiu cine este vrăjitorul“, adăugând apoi, după o pauză, „Poate că iarna e lăsată anume ca oamenii să spună poveşti...“. Am realizat că alăturase gândul meu din acel moment cu celălalt, din ziua precedentă, ce se insinuase în minte când am intrat în sala de conferinţe... O vreme, m-am chinuit să ţin minte fraza rostită în engleză... Am uitat-o însă, la prima intersecţie, când era cât pe ce ca în taximetrul pe care-l luasem să intre o altă maşină... Pe medicul japonez îl cucerisem cu o remarcă, probabil neaşteptată pentru el... Deşi aveam doar 10–15 minute la dispoziţie, am făcut interviul în maşină, pe drumul