Istoria Capitalei e plină de incendii devastatoare, cel de la Biserica Sf. Pantelimon fiind doar ultimul dintre ele. În 1847 a fost înregistrat cel mai mare dezastru provocat de foc. Sursa: AGERPRES

Era zi de Paşti. 23 martie 1847. Bucureştiul cu mahalele lui construite din lemn, cu acoperişuri cu şindrilă sau trestie, îşi petrecea încă o zi sub domnia lui Gheorghe Bibescu.

În Ţara Românească, cu doar câteva zile înainte, se făcuse istorie. Fuseseră eliberaţi "toţi ţiganii mitropoliei, ai episcopiilor, ai mănăstirilor şi metocurilor, ai bisericilor şi ai oricărui alt aşezământ public“, după cum arată documentele vremii.

Departe, peste întreaga Europă Occidentală şi încă un ocean, se născuseră "nume mari": Alexander Graham Bell şi Thomas Edison, inventatorii americani ale căror idei aveau să schimbe soarta omenirii, veniseră deja pe lume, primul pe 11 februarie, celălalt pe 3 martie.

Iar la Bucureşti, în sfântă zi de Paşti, în casa "culceresei Drăguneasca", feciorul acesteia se ţinea numai de prostii. Băiatul a descărcat o armă în tavan, a aprins fânul din pod. Ce a urmat a intrat în istorie cu numele de "Focul cel Mare", când 20% din oraş a ars săptămâni întregi.

Focul "nu le da vreme"

Incendiul de la Biserica Sf. Pantelimon din Capitală este ultimul dintr-un lung şir de astfel de dezastre. "Focul cel Mare" din 23 martie 1847 a fost însă cel mai devastator din istoria oraşului.

GRAVURĂ. Pe 23 martie 1847, peste 2.000 de gospodării din Capitală au fost mistuite de flăcări

A cuprins repede toată partea de est a Capitalei. Poetul Anton Pann, unul dintre cei păgubiţi de incendiu, a descris panica din oraş în versuri: "Căci focul grabnic nu le da vreme/ Nici să-şi îmbrace ai lor copii.../ Mulţi nu putură să fugă îndată/ I’au cuprins focul din patru părţi.../ Fugea la margini, la câmp afară/ Fieşcare’ncotro vedea".

Turci