Bun, momentul Arafat a trecut. E timpul să mergem mai departe. Arafat şi-a asumat critica unei liberalizări a pieţei urgenţelor. Spune că o competiţie comercială în interiorul serviciului de urgenţă nu poate face bine. Dar atît. Nu vrea să iasă din zona sa de “specialitate”. NU vrea “să facă politică”. Nu vrea să extindă critica principiului concurenţei libere pe bani publici şi în restul proiectului de lege.
Să mergem mai departe. Pentru că nu e vorba de sistemul de urgențe și atît. Eu, de exemplu, aș înclina să cred că mare parte din criticile lui Arafat sînt valabile și pentru spitale în general. Ce e mai îngrozitor? Să avem toţi acces la un sistem care cît de cît merge? Sau să avem doar unii, cei cu ceva bani, acces la un sistem ceva mai bun? Gîndiți-vă bine înainte să răspundeți. E normal să fie schimbat ceva: de exemplu să se termine cu plata ipocrită a personalului medical. E normal să aducem banii din mită la suprafață. Dar de ce e musai să urmez modelul pieței libere?
O doamnă îmi dădea pe FB exemplul învățămîntului universitar care a intrat în competiție comercială și a ieșit o mare varză pentru că a fost păstrat într-0 stare de dereglementare profitabilă.
Un alt exemplu bun este alunecarea înceată dar sigură în privatizarea pazei și protecției. Au apărut firme de badigarzi care patrulează prin licee inclusiv. Poliția se retrage din spaţiul public. Culmea e că cheltuielile mari cu siguranţa au continuat da rîndul “serviciilor speciale”…
Al treilea exemplu: vă simţiţi în mai mare siguranţă cu o parte din contribuţiile pentru pensii livrate unor companii private?
Deci întrebarea serioasă e: de ce nu încercăm să reglementăm atent o piaţă unde principala problemă e banul negru şi lipsa de personal? Privaţii se descurcă şi acum, au clinici, există competiţie pe anumite paliere. De ce e nevoie de mai mult de atît?
Cine are puter
