Proverbele săracilor fac din sărăcie o virtute şi un temei al moralităţii. În cartierul necăjit unde m-am născut, femeile îşi îndemnau fiii să se însoare cu fete sărace şi cuminţi, ca şi cum bunăstarea e cauza cardinală a desfrâului şi dezbinării. Cât de puternică e presiunea prejudecăţilor de clasă mi-a dove­dit-o viaţa chinuită a unui prieten care a respins-o pe fiica unui universitar înstărit, deşi fata era frumoasă, veselă şi-l iubea; în schimb, s-a luat cu o boccie plicticoasă şi calică.

O pacoste care l-a istovit în permanenţă cu o întrebare ma­sochistă din categoria celor ce n-or să primească niciodată răspuns: „Da’ ce-oi fi găsit tu, mă, la mine, poţi să-mi spui?!”. Şi fiindcă amicul chiar nu putea să-i spună – ar fi însemnat să explice un lucru care nici lui nu-i era tocmai clar –, ea l-a urât. A urât, de fapt, un efect al superstiţiei că sărăcia e destin, dar şi o chestiune de merit.

Un artist de dinainte de război îşi iubea nesfârşita stare de strâmtorare în care vieţuia într-un chip propriu, definitoriu pentru o mulţime de artişti interbelici lipsiţi de noroc, dar mai cu seamă de educaţia pentru izbândă: picta numai imagini ale pauperităţii. Dacă întocmea o natură moartă cu peşti şi legume, nu înfăţişa peştele proaspăt şi greu de icre, nici verdeţurile în splendoare, cu rouă îmbiind ochiul la sănătate şi adevăr rural. Nu, el înfuleca plin de obidă peştele şi ceapa, iar în expoziţii aducea o compoziţie marcată de puternice emoţii negative.

O natură statică plină de adevăr, dar şi de oase şi cotoare. Resturile unui prânz frugal, de intelectual falit. Fiu de ţăran, pictorul era firesc atras de motive săteşti, dar naiba ştie de ce nici acasă nu picta casele arătoase din centrul aşezării, ci margini de sat, margini de lume, pustietăţi cu trei coceni şi o cioară bleagă. Ar fi putut să-şi ia, ca alţi confraţi, şevaletul şi-ar fi putut rea­liz