Acum o lună (trauma e încă proaspătă în minte), odată cu mirosul m-a lovit şi un val de călători din jumătatea din faţă a tramvaiului 41.
Plutonul era condus de două pensionare care îşi croiau drum cu bastoanele sprintând ca nişte căprioare către uşile din dos. Erau şi tinere în pragul leşinului şi domni respectabili care lăcrimau, încercând să menţină o atitudine demnă.
Motivul panicii era o femeie care se aşezase pe locurile rezervate din faţă şi care înţepase toate nasurile din tramvai. Nu vorbim aici omniprezentul călător certat cu igiena. Era un veritabil fenomen olfactiv, o mireasmă pe care o întâlneşti odată în viaţă...
Nimeni n-a îndrăznit să spună ceva femeii, căci asta ar fi presupus să te întorci cu faţa spre ea, or toată lumea voia să fie cât mai departe. La prima staţie ne-am repezit toţi să coborâm. Inclusiv femeia care cauzase golirea tramvaiului. Cum refugiul era şi el aglomerat, am fugit toţi înapoi în tramvai.
Pensionarele au refuzat să se mai aşeze în faţă. Au refuzat să se mai aşeze, punct!
S-a mers mai multe staţii cu geamurile deschise şi nimeni nu a protestat, deşi curentul înţepa destul de tare...
După încercarea aceasta, au urmat înţepăturile auditive. Versurile: "La mulţi ani, mulţi ani cu bine, în toţi anii care vine" le fredonam şi în somn.
Ziua nu mai era nevoie, căci le fredonau hoardele de copii din tramvaiul 41. Drăgălaşi, de altfel, dar redundanţi. Prindeam în medie nouă schimburi într-un traseu de 10 staţii.
Uneori se suiau unii în faţă, alţii în spate, asigurând crize de nervi stereo. În aglomeraţiile de dimineaţă, tramvaiul se transforma în vodevil. Colindătorii veneau cu coloana sonoră, călătorii asigurau contorsionările.
Copiii care îţi cântau de bine nu cunoşteau teama - ţi se strecurau printre picioare, te călcau pe picioare, eventual săreau şi peste tine în goana lor după covri
