În ultima sa carte, care va apărea curînd şi în româneşte, Pamuk face o distincţie între romancierul ingenuu şi cel sentimental, plecînd de la diferenţa (lui Schiller) între poezia „ingenuă“ (spontană) şi cea „sentimentală“ (reflexivă). Pornind de aici, Pamuk face o clasificare cel puţin neaşteptată, a cititorilor: unii, complet ingenui, pentru care viaţa însăşi e un roman, şi alţii, complet sentimentali, pentru care orice roman nu e decît un construct artificial. Şi unii, şi ceilalţi – conchide Pamuk în conferinţele sale de la Harvard (care au stat la baza acestei cărţi extraordinare) – „sînt imuni la cititul romanelor“. Bunul cititor de romane este doar cel care suportă un pact cu scriitorul de romane. E vorba despre cunoscutul pact (al lui Coleridge) în care cititorul acceptă „suspendarea voluntară a incredulităţii“, iar scriitorul promite să „dea vieţii farmecul indicibil al noutăţii, un sentiment de natura supranaturalului“. Noutatea în literatură (de care nu avem parte prea des în aceeaşi viaţă) e un lucru prea serios ca să-l expediem rapid, mai ales că, la o adică, simpla inventariere ar dinamita scurt o biată rubrică. Dacă n-ai citit ceva cu adevărat nou de ani de zile, la ce bun atunci să scrii, în continuare, despre cărţi? Din mai multe motive – unele vitale, să zicem, dar şi pentru că noutatea e un dar pe care nu-l poţi pretinde, îl poţi doar constata.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăDe pactul ăsta vechi, reactualizat cu măiestrie de Orhan Pamuk, mi-am amintit citind ultima carte a lui Pierre Assouline, Portretul, o biografie ficţionalizată a baronesei Betty de Rothschild. Nu pentru că Portretul ar fi noutatea absolută, ci tocmai dimpotrivă. În nimic din ce-ar ţine de arta romanului, Assouline nu aduce ceva nou. Scriitura lui, în franţuzeşte sau în traducerea Aureliei Ulici de la RAO, e limp