Ion Papuc, Carl Schmitt.

Conceptele politice, Bucureşti,

Editura Lumea Magazin, 2011,

208 pag.

Sunt cazuri cînd forţa unui autor se măsoară după zădărnicia tentativei de a-l compromite, încăpă- ţînarea cu care supravieţ uieşte anatemelor fîind ea însăşi un indiciu a cît de durabilă îi e opera. În fond, semnul de recunoaştere a unei valori e că nu trece odată cu generaţia din care a făcut parte, iar Carl Schmitt e proscrisul care şi-a depăşit epoca în ciuda represaliilor la care a fost supus.

Supranumit în perioada interbelică „der Kronjurist”, Schmitt a fost considerat cel mai important gînditor de factură juridică al Germaniei interbelice, pentru ca sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, prins în logica învingătorilor care îşi umilesc învinşii pînă la ştergerea demnităţii, să-i aducă ostracizarea viageră. Întemniţat şi anchetat la Nürnberg, Schmitt va fi pus în cele din urmă în libertate, retrăgîndu-se în satul natal Plettenberg din Westfalia, unde va continua să-şi scrie cărţile pe picior de claustrare.

Biografic vorbind, destinul său seamănă cu cel al lui Ezra Pound sau Martin Heidegger: primul a fost închis într-o cuşcă de metal şi condamnat la moarte, spre a i se face pînă la urmă favoarea ca, scutit de execuţie, să fie tratat cîţiva ani cu şocuri electrice, în timp ce celui de-al doilea, scos din învăţămînt şi osîndit la clandestinitate, în speranţa că i se va şterge urma, avea să i se confecţioneze un portret de monstru arian. Dar ca în toate cazurile în care represiunea a fost exercitată din raţiuni de răzbunare, oprimarea a mers mînă în mînă cu creşterea faimei lor. În felul acesta principiul subînţeles al istoriei contemporane – „Der Sieger schreibt die Geschichte” (învingătorul scrie istoria), cum însuşi Schmitt notează în jurnalul Ex captivitatae salus, ţinut în anii de ocupaţie ai Ger