Cînd o sărbătoare e pe cale să treacă, te simţi de multe ori dezamăgit sau descurajat. Pregătirea ei, perioada orientată spre sărbătoare au însemnat aşteptarea plină de speranţă a ceva extraordinar, cu totul nou, care să-ţi transforme viaţa cu noutatea lui. După ce strălucirea festivităţilor s-a stins, după ce sărbătoarea s-a consumat în bucuria comuniunii rituale sau pur şi simplu amicale, resimţi în mod obişnuit un declin. Constaţi că nimic nu s-a schimbat. Timpul obişnuit te pune iar în jug. Sărbătoarea nu l-a făcut să decoleze, nu l-a învestit cu calitatea ei trans-temporală, cu lumina ei nelumească. Timpul „obiectiv“ îşi continuă nestingherit curgerea, lumea nu a fost mutată din loc, peisajul familiar al vieţii tale a rămas la fel. În Autobiografia sa filozofică, Nikolai Berdiaev spunea că, mai ales în timpul marilor sărbători, era chinuit de angoasă, de dorinţa exasperată după un transcendent care să-l despovăreze de regimul necesităţii şi al banalului, impus omului din afara lui. „Mă aşteptam la o transformare miraculoasă a realului, ceea ce nu se producea.“

Deşi sperăm de fiecare dată, ştim cu toţii că sărbătoarea nu desfiinţează timpul orizontal, obiectiv, exterior. Îl intersectează doar. Pune în curgerea lui un reper, un punct de articulare cu altă dimensiune a fiinţei. În interiorul omului şi al lumii, sărbătoarea înfige posibilitatea unui regim al libertăţii, revelarea Eliberatorului. Nu e realist să te aştepţi ca sărbătoarea să absoarbă în mod vizibil, obiectiv, spectaculos lumea obişnuită, să-şi consume puterile la nivelul imediatului, să fie redusă aşadar la acest plan. Ea deschide, dimpotrivă, o poartă pe verticală, spre înaltul divin şi spre interioritatea profundă a omului. Pe această axă a fiinţei poate avea loc „transformarea realului“, care se reflectă şi asupra imediatului. Pe această dimensiune – deosebită de cea a timpului comun, dar