Ca în multe alte cazuri (prea multe), dezbaterea pe legea sănătăţii a luat amploare doar după ce a devenit personală, respectiv Arafat versus Băsescu. Fenomenul a fost atît de clar încît unele think-tank-uri şi unii comentatori au simţit nevoia să spună, pe bună dreptate, că adevărata miză a legii este mult mai mare.

Care este, atunci, miza legii? Din punctul de vedere al beneficiarilor, pentru un număr relativ restrîns (a se vedea structura salariilor din România) de asiguraţi cu venituri mari, miza este folosirea mai bună a contribuţiei lor obligatorii pentru a avea servicii mai bune, “de piaţă”. Pentru un număr imens de asiguraţi cu venituri foarte mici, miza e pierderea unei mari părţi din actualele servicii gratuite de sănătate, deoarece ei nu îşi vor permite nivelurile superioare de asigurare.

Dar la un alt nivel, miza este mai generală. Pe lîngă o nouă abadonare de către stat a celor lipsiţi de posibilităţi, miza este cum va transforma această posibilă lege întreaga societate şi ce semnificaţie are acest tip de decizie politică.

După părerea mea, semnificaţia politică a legii sănătăţii este chiar abandonarea responsabilităţii. Ca şi multe alte reforme ale actualei guvernări, legea sănătăţii pleacă de la presupunerea că statul este de principiu un prost administrator, dar fără să fi încercat, înainte, să fie un administrator mai bun. Şi, mai ales, fără să înţeleagă că există motive fundamentale pentru care privatizări similare din alte ţări nu au funcţionat, ducînd la servicii foarte scumpe şi foarte selective şi la beneficii pentru asiguratori, nu pentru asiguraţi.

Fascinaţia guvernanţilor faţă de virtuţile presupuse ale pieţei este atît de mare încît nici măcar nu îşi pun problema că acea piaţă ar trebui şi ea reglementată şi că a reglementa şi supraveghea o piaţă atît de complexă pentru a o face funcţională necesită atîta capacitate