Capacitatea de a salva vieţi, chiar şi în situaţiile cele mai lipsite de speranţă, e barometrul suprem al unei civilizaţii.
Acesta este motivul pentru care domnul Raed Arafat şi proiectul său au parte de atâta simpatie. România are o poziţie nemeritat de bună în această ierarhie. Iar SMURD este dovada nemiloasă a tuturor celorlalte lucruri care puteau merge bine dar nu merg.
Şi de aici întrebarea simplistă dar firească: “de ce să strici un lucru care funcţionează?”
La o privire atentă, lucrurile nu sunt nici albe, nici negre. Succesul unui sistem este dat de oameni, proceduri şi principii. Proporţiile sunt diferite, de la caz la caz, dar de fiecare dată trebuie ca măcar două dintre cele trei componente să fie de calitate foarte bună.
SMURD a avut norocul unor oameni foarte buni care au construit proceduri suficient de solide pentru ca de la o singură ambulanţă proiectul să crească la nivelul unei adevărate instituţii. Principiile de finanţare sunt cele moştenite, care dacă erau bune dădeau rezultate şi în alte domenii. Dar asta contează mai puţin, cât timp în acest caz rezultatele există.
Întrebarea este dacă fiecare pas pe care cineva ar vrea să-l facă pentru îmbunătăţirea principiilor de finanţare nu cumva duce, prin regula consecinţelor neintenţionate, la diminuarea rezultatului final. Dogmele spun fie “da” categoric (socialismul etatist), fie “nu”, niciodată (liberalismul de clasa a şaptea, care consideră forţa de frecare “neglijabilă” pentru simplificarea problemei). Capro-varzismul spune că “adevărul e undeva la mijloc”, lucru care în realitate e foarte rar adevărat.
Realitatea dezamăgitoare este că nimeni nu poate şti exact care vor fi efectele bune respectiv perverse şi nici cât vor cântări fiecare. Chiar şi cea mai educată decizie poate presupune riscuri prosteşti – şi invers, aşa că principiul “de ce să strici un lucru car