E acel moment din zi care, înainte de acutizarea crizei financiare şi economice globale, obişnuia să fie dedicat prânzului. O nostalgie ne traversează, dar noi n-avem niciun drept la nostalgie. Suntem, totuşi, câinii de pază ai democraţiei.
Trebuie să ştiţi că nici măcar când, vorba aceea, duduia economia, ca ziarist nu te bucurai de prânzuri copioase. Nu aveai timp să deguşti, filosofic, un ecler. Pe vremea aceea se mânca puţin şi prost din raţiuni deontologice: erau mereu şi accidente, şi crime, şi legi, şi meciuri de fotbal, întotdeauna era ceva de scris, ceva important, ceva decisiv. Nimic nu rămânea nescris.
Aşadar, nu foamea ne-a dus la buchinişti, la Universitate, cărând, măgăreşte, în spinare, o plasă de rafie plină de cărţi. Adevărul este că apropierea Crăciunului îţi dă o anumită stare. Vezi tu, dragă cititorule, dacă nu eşti şpăgar, şi noi nu suntem, primeşti la redacţie doar scrisori, ameninţări, ultimatumuri şi cărţi. Şi în ziua aceasta de iarnă despre care e vorba aici, pe timpul celui care fusese cândva prânzul, ai revelaţia. Biroul îţi este plin de cărţi! Dacă s-ar face o statistică riguroasă, rare ar fi blocurile României care să nu-şi aibă poetul sau, măcar, prozatorul lor! Da, dragă cititorule, aşa s-a luat decizia articolului (să-i spunem, cu indulgenţă, reportaj) pe care îl puteţi citi începând cu pagina 16.
Aşa ne-am trezit aruncaţi în vârtejul unui adevărat fenomen social, un produs al unei perioade mai delicate, în care oamenii mai vând din cărţile acumulate în anii „vacilor grase".
E acum o vreme în care anticariatele prosperă. Pentru că anticarului, ca patronului de amanet, ca şi cămătarului, îi merge bine pe criză. Criza îi place lui.
Ca ziarist, rare sunt documentările în care personajul principal al viitorului articol să nu îţi ofere o carte despre el însuşi, căci nu există stav
