În clipa când citiţi aceste rânduri, în universităţile din România (cele patruzeci şi nouă de stat şi puzderia „particularelor”) sunt înmatriculaţ i aproape 700 000 de studenţi. Făcând corecturile de rigoare (respectiv, studenţi înscrişi la două sau mai multe facultăţi, ori studenţi care au renunţat pe parcurs la studii), tot rămâne o cifră impresionantă – şi oricum mai mică faţă de cea a anului universitar 2007 – 2008, când Institutul Naţional de Statistică înregistra un număr de 907 000 studenţi.
Comparând numărul absolvenţilor dintr-un an cu puterea de absorbţie a pieţei de muncă, ajungem la concluzia că, în mod deliberat, în România se produc zeci de mii de şomeri cu diplome superioare. Cum e posibil acest lucru? În primul rând, deoarece cifrele de şcolarizare sunt aprobate în aşa fel încât să acopere normele didactice ale facultăţilor care, după 1990, au proliferat în mod iresponsabil. În al doilea rând, pentru a satisface clientela universităţilor create peste noapte în tot felul de târguşoare şi orăşele unde nu exista nici măcar un liceu de Doamne-ajută. În fine, deoarece pofta de diplome a românului e întrecută doar de generozitatea stimulată de lăcomia insaţiabilă a patronilor de universităţi.
În aceste condiţii, trebuie luate măsuri drastice. Şi anume, regândirea sistemului de învăţământ superior din ţară, unde funcţionează mult prea multe fabrici de diplome fără acoperire. Metoda e simplă, sugerată limpede de recenta clasificare a instituţiilor de învăţământ superior din România: fuzionarea universităţilor. Dacă acest lucru nu se produce, se va ajunge la desfiinţarea multora din ele. Îmi permit să reproduc în cele ce urmează un apel la fuzionarea celor patru mari universităţi de stat din Timişoara, pe care l-am publicat zilele trecute în cotidianul „Renaşterea bănăţeană”. Ceea ce e valabil pentru noi, bănăţenii, cred că ar trebui să
