Nu-i frumos, ba chiar este un pic deprimant, să te uiţi înapoi peste un arc de zece ani şi să constaţi că ai avut dreptate într-o prognoză pesimistă. Din fericire, eu n-am avut pe de-a-ntregul: au fost cîţiva calaveri pe cai albi care au făcut multe pentru lupta anticorupţie în România în ultimii ani, şi nu doar şarje tip Don Quijote, ci chiar schimbări reale. Ceea ce arată că poţi merge departe cu reforma instituţională, însă nu pînă la capăt. Există o limită pînă la care poţi îndrepta lucrurile prin legi şi instituţii noi, chiar dacă ele sînt bine croite – după care, omul pus în fruntea lor face toată diferenţa. Exemplul Monicăi Macovei şi cel al lui Daniel Morar sar în ochi.

Mai că l-aş fi inclus şi pe preşedintele Băsescu în această listă. Asta pînă acum vreo patru săptămîni, cînd a venit celebra sa declaraţie de schimbarea macazului, în care i-a criticat aiurea pe procurorii DNA şi a cerut parlamentarilor să facă ceea ce ei şi-au dorit dintotdeauna, iar el striga cu glas mare că nu e bine: anume, să judece pe fond dosarele de corupţie ale confraţilor de partid. De atunci încoace, aprecierea rolului lui Băsescu în modernizarea şi curăţarea statului român de corupţie s-a complicat foarte tare, deci e bine să rămînă pe seama istoricilor. E adevărat că el i-a inventat pe Macovei şi Morar, şi-a jucat mandatul în susţinerea lor în 2007 şi pare că îi mai susţine încă. Însă de ce parte înţelege el să continue lupta în anul electoral 2012, nu m-aş încumeta să ghicesc în clipa asta.

S-au făcut deci paşi importanţi în aceşti zece ani în combaterea corupţiei cu instrumente represive noi (precum DNA şi ANI); însă doar cîte ceva în partea de prevenţie a ei, în special, la sursele profunde şi înrădăcinate social de care vorbeam în articolul de acum zece ani: simplificarea şi transparentizarea mecanismelor reglementatoare şi bugetare ale statului, cu pletora de s