● Johnny Winter, Roots, Megaforce Records, 2011.

Ce ziceam anul trecut despre viaţa lui Gregg Allman rămîne în mare valabil şi pentru chitaristul Johnny Winter. E vorba de atribute cheie precum America sudistă, băutura/drogurile şi blues rockul abordat ca afacere de familie, alături de frate, în acest caz clăparul scientolog Edgar Winter. În cazul fraţilor Winter mai avem şi un incident bizar – scandalul iscat atunci cînd aceştia l-au dat în judecată pe autorul texan Joe Lansdale (tot de-al lor) pentru că i-a reprezentat în cîteva lucrări ale sale drept un cuplu de folkişti canibali, mutanţi şi albinoşi. Primul şi ultimul aspect reflectă realitatea, însă atributele din mijloc au fost puse pe seama parodiei (în plus, pe personajele din carte le chema Edgar şi Johnny Autumn).

Să trecem însă peste picanteriile rurale texane, căci Roots se anunţă a fi unul din albumele (de coveruri) esenţiale ale noului deceniu în blues. Prima impresie mi-a fost că materialul e răspunsul la o mănuşă aruncată de Gregg Allman cu albumul său tot de anul trecut (Low Country Blues) – la Winter vedetele nu sînt doar piesele atent selectate de la patriarhii genului, ci şi muzicienii pe care i-a invitat să aducă prinos de solouri, unii convocaţi chiar de prin cercul lui Allman. Cei doi colegi de generaţie, bîntuiţi de spectrul finalului de carieră, cu pletele ca neaua, ambii propulsaţi cu contribuţia importantă a cîte unui frate, au dorit să îşi pună o amprentă definitivă (vezi nominalizările la Premiile Grammy pe 2011) asupra a ceea ce se pretinde a fi un nou gen muzical – „roots rock“. O vreme ai impresia că asculţi un album instrumental, deşi nu e – aproape toate piesele au versuri, însă vocea cam stinsă a lui Winter şi faptul că unele piese sînt destul de frecvent reciclate împinge strofele în umbra virtuozităţii instrumentale a clasicului în viaţă şi a echipei de invitaţi c