La Paris se va inaugura anul viitor o nouă sală a Filarmonicii. Edificiul – operă a arhitectului Jean Nouvel – este amplasat în Parc de La Villette. E o investiţie costisitoare. Statul francez, prin instituţiile sale, a plătit din greu, fiind uneori criticat pentru largheţea cu care a mobilizat fondurile. Cui va servi această instituţie de cultură odată ce se va deschide? Cine o să (mai) meargă la concertele Filarmonicii peste cinci, zece, douăzeci de ani? – se întreabă Le Monde într-un articol despre participarea francezilor la viaţa culturală.
Un studiu recent despre „practicile culturale“ ale francezilor oferă scepticilor noi argumente că efortul statului de a susţine iniţiativele culturale ar fi, de fapt, inutil. Studiul şi-a propus să cuantifice gradul de participare a francezilor la viaţa culturală. Este urmărit comportamentul celor trecuţi de 15 ani, indiferent de zona de provenienţă (Paris, suburbiile capitalei, oraşe, mediul rural), de mediul social (profesii liberale, cadre superioare, muncitori, pensionari, studenţi), de sex etc. Ce înseamnă, în Franţa, „democratizarea culturii“? Cine profită de produsele culturale de pe piaţă şi cine nu? Cîte cărţi au citit francezii în ultimele douăsprezece luni? Cît timp au stat în faţa televizorului? Au fost la cinema, la teatru, la concerte? Studiul face parte dintr-o serie de cercetări începută în anii ’70 şi a fost reluat de atunci de cinci ori. Principiul, premisele, obiectivele şi metoda au fost mereu aceleaşi. El a fost realizat pe baza unor chestionare completate la domiciliul respondenţilor. În 1973, mărimea eşantionului a fost de 2000 de persoane; a crescut la 3000 în 1981, apoi la 5000 în 1989 şi la 5000 în 2008. Ultimele trei sondaje au fost coordonate de Olivier Donnat, sociolog în cadrul unui departament de prognoză din cadrul ministerului francez al culturii. Există deci o masă critică de date d
