Cred că, pentru a ajunge să vorbim despre cenzură într-un mod – cum să spun? – calificat, în orice caz, ca să ne apropiem şi teoretic de temă, ar trebui mai întâi să vorbim despre legătura dintre scriitor şi putere. Această legătură are două aspecte: primul dintre ele este nevoia şi tendinţa continuă a puterii de a pune stăpânire pe scriitor.

Cea de-a doua este faptul că există o putere a scriitorului, care, mai ales în cazul scriitorilor adevăraţi, nu poate fi stăpânită. Este ciudat faptul că, în general, puterea – şi nu mă refer, cel puţin pentru aceste cuvinte introductive, neapărat la dictatura comunistă, ci la orice tip de putere – cu cât e mai puţin democratică, cu atât mai mult are tendinţa să folosească scriitorii, să pună stăpânire pe ei. Este ciudat că, de foarte multe ori, chiar reuşeşte. Spun că este ciudat, pentru că scriitorul, spre deosebire de cineast, de pictor, de omul de teatru este mai puţin sau chiar deloc legat de materialitate. Adică, pentru ca să-şi scrie opera, el are nevoie de nişte foi de hârtie şi de nişte creioane, în timp ce un cineast sau un om de teatru au nevoie de sume imense, de mari echipe. Un muzician are nevoie de orchestre. O statuie nu e destul să fie modelată în lut, trebuie turnată în bronz. Totul costă. În cazul scriitorului, nimic nu costă. În plus, şi tocmai de aceea – în timp ce toţi ceilalţi sunt cenzuraţi prin finanţare încă de la început şi pe parcurs, iar, în măsura în care sunt cenzuraţi, ei nu mai pot să-şi producă opera (un regizor căruia nu i se aprobă scenariul nu-şi mai face filmul), în cazul scriitorului, cenzura este ceva ce se întâmplă întotdeauna post factum. Deci el îşi scrie opera şi abia după aceea ceilalţi hotărăsc dacă o publică sau nu. Dar, chiar nepublicată, ea este scrisă şi rămâne. Ei bine, chiar de aici cred că vine marea putere a scriitorului, care se bazează pe spaima celor