Muzicienii lui Pink Floyd ies din carcasa prezentului şi acontează nemurirea.

Despre geniu şi conflict. Despre cearcăne vinete şi nopţi înnobilate de gânduri. Despre profunzimi siderale şi burice ale degetelor sângerând pe chitare. Despre ziduri care ascund, păzesc, izolează sau oprimă. Despre poezii turnate în sunete şi viziuni la marginea nebuniei. Despre ambiţie şi gesturi abrupte, fie ele generoase sau egoiste. Despre lumini stelare şi bezne cumplite. Despre răsărit şi crepuscul. Despre dogmă şi prejudecată. Despre fragilitate şi revelaţie. Despre feţele ascunse ale câtorva oameni care au inovat permanent, trecând de la puseul psihedelic la militantism şi apoi la şoapta elegiacă. Despre înălţimea aristocratică a unor artişti plecaţi din Anglia ca să vopsească lumea în culori pe care încă nu le-au descoperit toţi pictorii. Despre toate acestea scrie Michele Mari în „Pink Floyd în roşu", romanul apărut recent la Editura Polirom în traducerea curată a Ceraselei Barbone. Poate că nu e doar ieftin, ci şi imprudent să te joci cu vorbele şi să spui despre cartea lui Mari că e mare. În clasamentele literare, distanţa dintre Eco sau Baricco şi Michele Mari se măsoară, probabil, în zeci de poziţii. Dar asta nu contează. Contează, în schimb, frumuseţea giuvaiericală a cărţii, actualitatea ei dureroasă şi felul cum ne repune în contact cu o formă excepţională de-a gândi şi de-a face muzică.

Despre Pink Floyd s-a tot vorbit şi s-a tot scris. Bateristul Nick Mason a semnat chiar şi o biografie a grupului, chit că imediat după publicare foştii colegi au ripostat prin adaosuri, dezminţiri, critici, proteste sau delimitări. Însă indiferent de literatura generată de Pink Floyd, moştenirea lor muzicală apasă straşnic pe umerii tuturor celor care se revendică din linia Waters-Barrett-Gilmour-Wright-Mason. De ce? Foarte simplu. Fiindcă oricând o asculţi, în orice dece