În volumul din 2004, Oda caligrafului, Ion Cocora vorbea despre ficţiunile artistului la maturitate; acum, Într-o elegie cu obloanele trase (Editura Palimpsest, 2011), poetul dă seama despre vremea omului cu sîngele obosit, gelatinos, pregătindu- se pentru vidul ţărînii şi cenuşa doliului, într-o durere mută, trăindu-şi restul de viaţă în „perfuzii cu nietzsche” pentru un trup şi un suflet, deopotrivă, străine: „Îmi închipui că am optzeci de ani/ şi dorm în fotoliu cu biberonul în gură/ fără ruşine/ visez că dărui iubitei mele o tufă de afine/ şi sar disperat din somn/ că nu-mi aduc aminte cum o cheamă/ aş vrea să fiu deodată vînător şi iepure/ gîndindu-mă că e o porcărie să se spună/ că bătrîneţea aduce înţelepciunea aşteptată/ chiar dacă se vor afla destui să exclame grăbiţi/ ce vîrstă frumoasă i-a dat dumnezeu cît noroc/ pe capul lui să ajungă atît de aproape de copilărie/ proştii de ei nu văd că mă tîrîi de la o zi la alta/ într-un trup străin fără să mă părăsească obsesia/ că nu sunt decît un rest de viaţă/ o momeală pentru orice eventualitate” (O momeală). Poetul se exprimă într-un cod (auto)ironic, se caută în fantasma iubitei fără nume, fără identitate, se regăseşte în cele trei imagini plastice intitulate Agonia timpului, pe care autoarea, Augusta de Schucani, le strecoară între poemele cărţii, se identifică în plînsul surpării omului în durata lui, pentru ca, într-un ultim efort de ieşire de sub zodia nimicului, chiar dacă şi acesta are „verticalitate”, fiinţa să proiecteze reconversia vîrstelor pînă la biberon şi călărirea mînzului roşu, în descreştere şi împuţinare pînă la alergarea cercului şi vînătoarea fluturilor cu tîrşul; jocurile copilăriei nu sînt, cum de obicei, sursă de nostalgii, reper al trecutei vîrste de aur: la Ion Cocora, acestea sînt viitorul (pe)trecut din reconversia vremii, a secundelor: e viitorul trecut, ca pentru învierea