Cu exact un an în urmă, un articol izolat din România liberă menţiona mica plachetă a lui Stéphane Hessel (Indignez-vous!) şi imensul său succes editorial. La cei 93 de ani ai săi, personajul impunea măcar atenţie. Membru activ al Rezistenţei, trimis în Franţa de către De Gaulle pentru a contribui la pregătirea debarcării aliaţilor, prins de Gestapo, torturat (despre această experienţă s-a rezumat să spună doar că nu judeci un om care a vorbit sub tortură – deşi el rezistase torturii), închis la Buchenwald, evadat în ultima secundă, diplomat după eliberare şi co-redactor al Declaraţiei Drepturilor Universale (şi nu „internaţionale“, cum sugerau anglo-saxonii) ale Omului, Hessel a fost întreaga sa viaţă un „indignat“ constitutiv: „lunga mea viaţă mi-a dat o succesiune de raţiuni de indignare“ – mărturiseşte el. Nu ştiu dacă indignatus şi dignitas au aceeaşi origine etimologică, dar pentru Hessel indignarea ţine organic de o practică a demnităţii umane şi nu are nimic din puseele unui rebel sau ale unui cîrcotaş. În acest sens se adresează el tinerilor, îndemnîndu-i la o indignare cu rost: „Vă doresc tuturor, fiecăruia dintre voi, să aveţi un motiv de indignare. Este un lucru preţios“. „Motivele de indignare pot părea astăzi mai puţin clare într-o lume complexă“ – precizează Hessel. „Dar în lume există lucruri insuportabile. Pentru a le vedea, trebuie să priveşti atent, să cauţi. Le spun tinerilor: «Căutaţi un pic, veţi găsi»“, adaugă el, avertizîndu-i de pericolul, universal şi el, al indiferenţei – adevăratul antonim al indignării.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulÎn umbra uriaşului său succes, i s-a reproşat însă şi că apelul său pluteşte în vag, că este „kitul Ikea de indignare“, că nu dă şi soluţii concrete. Mai radicali, cîţiva tineri români au reacţionat
