Teama de ridicol m-a stăpînit o viaţă: am fost crescută în umbra ei, cu frica ei, mi s-au inoculat clar de acasă lucrurile pe care nu ar fi bine să le fac în public, ca să nu mă fac de rîs. Am fost atît de atent instruită (cel puţin în direcţia asta), încît am sfîrşit prin a nu reuşi să mă „distrez“ (cuvînt tare relativ şi incolor, ştiu) decît în limite mai mult decît date; şi prin a-mi fi frică să iau cuvîntul în public.
Cînd am ieşit prima dată din ţară şi am nimerit într-un pub, nu mai ştiu, prin Scoţia, unde toată lumea cînta, mi s-a părut absolut incredibil: ia uite, mi-am zis în sinea mea, aici toţi se fac de rîs, în grup. Cînd am participat la primele conferinţe de presă, după ’89, în care nou-formaţii ziarişti se întreceau care mai de care să pună întrebări isteţe şi încuietoare, mi-am zis, iarăşi: „Ce penibil! Întreabă fără să aibă ceva real de spus. Nu-i mai bine ca mine, care-mi înăbuş întrebările în faşă, pentru că-mi dau seama, din start, cît de irelevante sînt?“. Cînd am fost la primele concerte, postrevoluţionare, şi toată lumea dansa, cum putea, înghesuită printre scaune, mi-a fost jenă să mă ridic: cum aş fi putut?
În timp, am putut. M-am mişcat şi eu haotic, printre scaune, la concerte. Mi-am prezentat, cu chiu, cu vai, cîteva lucrări pe la masterele pe care le-am făcut. Şi mi-am serbat revelionul într-un club, unde am şi dansat.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuMi s-a întîmplat ceva, anul ăsta, de revelion: deşi mă aflam într-un loc cu mulţi oameni mai tineri decît mine, mai slabi, mai bine îmbrăcaţi şi mai în pas cu orice, pentru prima dată nu prea mi-a mai păsat. Pentru prima dată nu am mai ţinut cine ştie ce seamă de sfaturile de acasă, precum cele date lui Harap Alb, de genul „Fereşte-te de omul spîn!“ (care la mine sunau, printre altele, „Nu cînta şi nu-ţ
