De la Lenin la Ceauşescu, toţi conducătorii comunişti au considerat cinematograful o unealtă foarte utilă în transmiterea mesajelor ideologice. Nicolae Ceauşescu, un autentic fan al celei de-a şaptea arte, se implica activ în cenzurarea scenariilor care nu erau suficient de „militante" sau în care apăreau „tovarăşe dezbrăcate". Despre toate acestea puteţi citi în cartea „Filmul surd în România mută", scrisă de Cristian Tudor Popescu.

Volumul, apărut de curând la editura Polirom, ia la puricat mai toate creaţiile cinematografice ale epocii, de la cele care au făcut o propagandă deşănţată regimului până la cele, puţine la număr, care au reprezentat o tentativă de disidenţă prin artă.

Cartea începe prin a explica cât de important era pentru comunişti cinematograful ca unealtă de propagandă şi manipulare a maselor.Primul care a înţeles utilitatea cinematografului în lupta contra burgheziei a fost chiar marele tovarăş Lenin, iar Troţki a şi teoretizat pe baza acestei idei. „Faptul că de atâta vreme, de aproape 6 ani, nu am luat în primire cnematograful dovedeşte cât de lenţi şi de needucaţi suntem, ca să n-o spunem verde, proşti. Arma asta care ţipă să fie folosită e cel mai bun instrument de propagandă," scria Troţki într-un articol intitulat plastic „Vodca, biserica şi cinematograful".

Cum lumina călăuzitoare a venit la începuturile comunismului românesc de la Moscova, tovarăşii de la Bucureşti au luat în primire cu mult entuziasm această armă pe care au folosit-o cu succes. Primele astfel de filme erau evident de inspiraţie sovietică şi aveau ca personaje pozitive secretari de partid, ţărani care intrau de bună voie şi nesiliţi de nimeni în colectivă, muncitori pe şantierele patriei reuniţi sub sintagma „oamenii muncii de la oraşe şi sate", tractorişti care însămânţau ogoarele CAP-urilor, dar şi chiaburi loviţi brusc de „lumină" şi convert