De regulă, după o calificare palidă şi târzie a uneia dintre echipele noastre de fotbal, nespecialiştii din ţara noastră (mai ales Dragomir şi Becali) se lasă curpinşi de un entuziasm nejustificat sau nevrotic şi încep să ne povestească despre cât de fabulos şi feeric este fotbalul românesc.
În aberaţiile lor ei perorează despre ce echipe minunate avem, ce conducatorii geniali, ce antrenori bine pregătiţi, dar, mai ales, despre aşa-zisul talentul nativ al fotbalistului român. Dacă eşti, însă, cinstit şi priveşti atent vei constata că realitatea este alta şi nici una din prostiile care fac rating la emisiunile tv nu au nici cea mai mică acoperire, în special cea cu valoarea jucătorului român.
În vacanţa aceasta s-a vorbit mai mult despre repatrierile lui Săpunaru, Ioniţă, Nicuale şi Marica decât despre plecările sau perfomanţele jucătorilor români în campionatele occidentale. Dică, Deac sunt şi ei exemple mai vechi sau mai noi de paşi în spate. Să aştepăm să vedem şi Nicoliţă sau Stancu cât vor rezista…
Să fie clar, dacă un fotbalist are sub 30 de ani şi se gândeşte la o întoarcere în Liga 1 înseamnă fie n-are valoare de un campionat străin, fie (cel mai urât scenariu) râvneşte la comoditatea bine plătită din campionatului românesc.
Moda cluburilor străine e să împrumute jucătorii necopţi sau în scădere de formă, dar majoritatea dintre ei, spre deosebire de cei români, merg întotdeauna, să joace titulari, la o echipă din acelaşi campionat, dar mai slab cotată, decât să se întoarcă în ţara lor de baştină într-un campionat inferior.
Bendtner este un astfel de exemplu, fiindcă de la Arsenal a mers la Sunderland, decât să se întoarcă în campionatul danez la fosta sa echipa, Kjøbenhavns Boldklub sau la alta. Se pare că clişeul acela legat de mentalitatea defectă a jucătorilor români este actual şi pare a fi o boală românească şi nu doa
