La 81 de ani, Nora Iuga îşi face planuri de viitor. La vîrsta la care alţii au ales deja retragerea din viaţa publică, Nora bate cu mult filmul deloc mut al operei, omul îşi depăşeşte cu mult condiţia de scriitor român într-o industrie literară strîmbă şi neperformantă, urechistă şi clientelară, incapabilă de autosusţinere financiară (şi din lipsa unor politici naţionale de promovare valorică), în care revistele dispar fără urmă, autoritatea critică e contestată de oricine şi oricum, iar statutul scriitorului a devenit o vorbă goală, scriitori pretinzîndu-se cam toţi cei care ajung să-şi plătească cărţile şi, mai apoi, să caute recunoaşterea oficială a talentului lor deja dovedit. Agenda ei este plină de programări, invitaţii şi o viitoare bursă la Viena. Urmează un volum de poeme, o antologie pe care o pregăteşte în memoria soţului, poetul George Almosnino, dar şi Blogstory 2, povestea blogului personal, lansat în finalul lui decembrie 2009 şi deja transpus într-o carte, blog reluat de cîteva zile penoraiuga.blogspot.com. Cel mai vîrstnic blogger scriitor din România nu ţine cont de numărul anilor şi nici de cel al cărţilor. Rămîne deschis provocărilor reale şi dintr-un argument mărturisit public: imaginea nu mai ţine de scriitor, aşa cum cărţile nu-i mai aparţin decît simbolic. Premiile, cronicile, reeditările, distincţiile şi recunoaşterile de orice fel aparţin sistemului literar, aşa cum e el, dar actul de prezenţă în mijlocul publicului (actual sau viitor, ca să punem în ecuaţie şi generaţiile care abia acum descoperă scriitorul român contemporan) rămîne la îndemîna autorului care se identifică, vrem, nu vrem, cu literatura. Charisma lui nu poate fi decît cel mult exploatată financiar, nu şi monopolizată. Indiferent de contracte, de restricţii editoriale şi de politici de grup, scriitorul rămîne liber să-şi cunoască publicul. Iar Nora ştie atît de bine să