Liviu Ornea: Nu am avut impresia că s-ar fi schimbat ceva. Mă bucur că există, în continuare, o mînă de regizori şi actori care nu cedează, atacă texte clasice, grele, fac un teatru serios, menit nu doar să distreze. Mă întristează perseverenţa cu care încearcă unii să fie originali; de ce ar fi noul o valoare în sine? Mă descumpăneşte abundenţa de adaptări şi, mai ales, de „aduceri la zi“. Cel mai supărător e cînd sînt maltrataţi astfel clasicii noştri. Dacă la clasicii greci sau la Shakespeare, atacatorii se mai pot prevala de o traducere adusă la zi, cu Caragiale e mai greu, există încă o mistică a textului original. Şi devine hilar să vezi pe scenă motociclete, televizoare, laptopuri şi să auzi actorii spunînd „giuben“, „asiguripsit“, „binagiu“ (cîţi tineri de azi ştiu ce înseamnă?), „angel radios“. Cine să te creadă cînd te joci cu cheile de la maşină şi vorbeşti despre „clopoţei“? Cînd vorbeşti la mobil şi te cheamă ministrul la telegraf? Nu se leagă, nu te lasă textul să faci prostii. Iar cînd le faci, efectul e penibil şi eşecul garantat. Mai există şi soluţia aducerii la zi a textului, cea a traducerii în româna contemporană; mă mir că nu încercat-o încă nimeni. Sînt, desigur, şi soluţii de compromis. Mai tai cîte ceva (dacă nu-l mai vrei pe Dumitrache cherestigiu, tai replicile cu cherestigiria), mai schimbi cîte o vorbă. Pui, de exemplu, „iarbă“ în loc de „tutun“ dacă vrei ca Spiridon să fie un zombi al zilelor noastre, mai ales că e musai să fie, dacă ţii cu tot dinandinsul ca explicaţiile şi amorul Vetei cu Chiriac sa se desfăşoare în curte, iar Spiridon să doarmă tot acolo – ceva trebuie să faci ca el să n-audă isteria şi chirăitul subsecvent. Se poate – dar merită asemenea tururi de forţă un text bine legat de la început? Mi se pare cel puţin o risipă de resurse... Una peste alta, nimic nou sub soare. Iulia Popovici: În condiţii de criză, probabi