Centenarul lui Cioran s-a încheiat, cel al lui Caragiale se apropie. Două spirite de excepţie ale culturii româneşti. Chiar dacă aparţin unor generaţii diferite, impactul celor doi gînditori români asupra mentalului colectiv este imens. Mereu adus în actualitate, mereu pus în discuţie, Cioran, mai tînăr pentru posteritate şi cu mai multe bube în cap decît „ultimul ocupant fanariot“, cum îl gratula un distins confrate pe I.L. Caragiale, iese cumva dezavantajat. Viitorul sper însă că va estompa, măcar parţial, poziţia celor doi în spaţiul culturii române. Cum despre Caragiale se va scrie, în mod cert, cu toptanul mai tot anul ce abia a început, să mai rămînem puţin legaţi, chiar şi preţ de cîteva cărţi, de Emil Cioran. Sau mai simplu, Cioran. Un om devenit un nume. Un român, fiu de preot, din Răşinarii Sibiului, devenit, pentru posteritate, un parizian necredincios. Un trăitor pătimaş devenit un resemnat comentator al trăitului. Cioran, la o sută de ani de la naştere, e la fel de viu şi de proaspăt ca la 25. Înţelepţit înainte de vreme, ca la 40. Resemnat şi sceptic ca la şaizeci şi ceva. Pesimist vizionar ca la 80, cînd o mai ia şi razna. A fost mereu el însuşi, vag dezamăgit cînd a renunţat la exaltări, vag mirat de ce se întîmplă, nedumerit de ce a fost şi neîncrezător în ce poate fi, asumîndu-şi ideile, pasiunile şi exaltările, ca şi erorile – precum o plimbare cu bicicleta prin lume –, opţiunile ideologice sau fantasmele unei inteligenţe în veşnică alertă. Nu vreau să intru în divagaţii colaterale despre cum a fost receptat Cioran în Franţa, România sau aiurea în lume la o sută de ani de la naştere. Vreau doar să semnalez cîteva apariţii editoriale din ultimul an, legate de numele lui. În primul rînd ar fi două recente volume scoase de Editura Humanitas (Despre Franţa – stabilirea textului, prefaţă şi note de Constantin Zaharia, cel care îngrijeşte şi Îndrep