Afara ninge si caderea molcoma a fulgilor ma intoarce fara sa vreau, oricat ma opun, intr-un alt anotimp al vietii mele.
La cativa ani dupa casatorie, barbatul meu a murit suferind de o boala grea, care a avut o evolutie atat de rapida, incat nici n-am apucat sa-mi dau seama bine ce se intampla. A trecut doar o saptamana de la primele semne ale bolii, pana cand m-am trezit singura, pe holul spitalului, cu hainele lui intr-o plasa. Nu vreau sa va povestesc acum prin ce am trecut dupa aceea, cat a fost de greu sa revin la o viata normala dupa o asemenea pierdere. Nu acesta este scopul scrisorii pe care v-o trimit. As vrea sa le ajut, in schimb, pe cititoarele care din intamplare ajung in aceeasi situatie si sa le dau curaj. Curajul de-a nu se lasa infrante. De aceea am sa va vorbesc despre ceea ce a insemnat pentru mine "a doua sansa", sau salvarea, sau intoarcerea la un comportament aproape obisnuit.
Statisticile amintesc adesea pierderea partenerului ca pe una dintre cele mai grele incercari pentru oricine, la orice varsta s-ar petrece. Socul singuratatii de dupa e greu de depasit, desi de cele mai multe ori, in jur sunt mai mereu binevoitori. Psihologii sunt capabili sa-ti dea imediat solutii, de cele mai multe ori aberante, indepartate, prea savante si abstracte, despre aceasta durere care e vie si te macina pana la oase. Pana la urma, vindecarea sta tot in puterea fiecaruia de a schimba lacrimile de durere in altele de fericire sau de multumire. Dar nu oricui ii pune Dumnezeu inainte o "a doua sansa", nu oricui ii trimite un om in ajutor, care cu toata rabdarea din lume, sa te invete din nou alfabetul iubirii. Fericirea "de-a doua"se invata asa cum se invata tabla inmultirii sau a impartirii in clasele primare. Ea se traieste la prezent, nu in trecut si nu in viitor, de aceea, cel mai greu este in asemenea situatii sa nu te lasi coplesit de aminti
