Pe urmă există Dacia. Satul se găseşte între locul nostru şi Jibert, şi de sus de pe cetate se poate vedea, cu vârful ascuţit al turlei bisericii, alături de câteva acoperişuri ţuguiate, iţite printre dealuri. Şi acolo coboară de fiecare dată câte unii din autobuz, iar alţii urcă. Dacia e abia mai mult decât o staţie vremelnică, un scurt popas pe drumul dintre cerul de la noi şi pământul jiberţean, cu câţiva oameni veşnic stând şi aşteptând.

Şi apoi mai există Îngermania. Un loc deopotrivă bineştiut şi de neatins: undeva el este, însă totodată nu există. Îngermania nu se zăreşte de nicăieri, nici măcar de sus, de pe cetate. Cu toate astea despre el pare să ştie lumea întreagă. De acolo îşi fac apariţia din când în când figuri familiare. Prin venirea lor iscă discuţii şi vioiciune, pentru ca pe urmă să dispară grabnic. Dar să pleci acolo tu însuţi, întocmai ca la Jibert, la Otata în vizită, nu se poate. Într-acolo nu duce nici un autobuz huruind, ţara aceea există doar în poveştile care se spun despre ea, şi ele, aceste prea rare, auzite, stinse şi mereu renăscute vechi istorioare, o fac să fie o ţară din poveşti. Puţinii oameni care pleacă şi ei de la o vreme de aici pleacă în ţara închipuirii şi pe urmă nu mai există nici ei. Unii îşi mai fac din vreme în vreme apariţia, devin pentru câteva zile cei ce au fost şi înşiră la rândul lor noi istorioare. Pe urmă se fac iarăşi nevăzuţi, undeva în capătul străzii principale, şi pătrund în poveştile celor rămaşi. Îngermania pare a fi un loc destul de jalnic: pe toţi care vin de acolo pentru scurtă vreme, cât şi pe toţi acei ce pleacă într-acolo pentru totdeauna îi podideşte la plecare plânsul. Unii plâng şi la sosire.

Undeva pare să se mai afle un loc care, privit astfel, de asemenea nu ar exista: Bucureşti. Nu e un tărâm de basm, deşi adesea răsare şi acela în tot felul de istorioare. De acolo figuri captiva