Ne plângem că în România nu dispunem de resurse de capital şi că depindem de fluxurile de capital externe pentru ca să ne dezvoltăm. Nenorocirea este însă că de zece ani nu facem nimic pe de o parte pentru a stimula acumulări de capital interne şi, pe de alta, pentru a aloca într-un mod cât mai judicios sărăcia de resurse pe care o avem la dispoziţie. Apetenţa pentru risipă se vede atât în mediul privat, unde vedem că prea adesea ne întindem la cheltuieli pe care am putea să le evităm, cât şi la buget, unde banii sunt direcţionaţi ineficient sau chiar în mod fraudulos către clienţii politici.

În sectorul privat, lecţia crizei - deşi nu a fost pe deplin învăţată - a lăsat actorii (deopotrivă antreprenori şi gospodării ale populaţiei) să tragă unele concluzii asupra responsabilităţii financiare. Din păcate, la stat lucrurile nu stau tocmai aşa. Austeritatea şi reducerea deficitelor bugetare pentru care se bate cu pumnii în piept guvernul sunt doar o faţetă pe care doar dacă o privim la suprafaţă ne arată că avem politici publice responsabile fiscal. Raportul recent al Curţii de Conturi care indică pagube însumate la buget de 3,2 miliarde de lei numai în anul 2010 reprezintă doar un document oficial pentru o realitate pe care o percepem în viaţa de zi cu zi.

Reducerea „vitejească“ a salariilor bugetarilor cu 25% operată acum un an şi jumătate nu a fost dublată, din păcate, de tăieri pe măsură asupra fluxurilor financiare către clientelă. Dimpotrivă, guvernul se laudă că de la an la an face eforturi pentru a aloca mai mulţi bani pentru investiţii. Asta, în virtutea unei viziuni keynesiene prost înţelese, potrivit căreia statul ar trebui să susţină o creştere economică luând bani de la privaţi pentru a-i cheltui apoi pe fel şi fel de proiecte. Totul în numele dezvoltării României. Concepţia respectivă nu stă însă în picioare în condiţiile în care respectivele al