Numai în clasa a-II-a, la Cernăuţi, copilul Mihai Eminovici a răspuns învăţătorului său că vrea să devină poet. De fapt, singura profesie pe care Eminescu şi-a asumat-o a fost aceea de jurnalist.
Dacă cititorul român de azi este oarecum iniţiat în poezia eminesciană, publicistica poetului este ca şi necunoscută. Credem că e o eroare istorică. Doar pasiuni speciale sau patimi scripturale au format o elită de iniţiaţi într-una din cele mai mari şi mai complexe teme din cultura română.
Publicistica eminesciană a fost mereu privită cu prejudecăţi. Sub cenuşa aparenţelor efemeride a mocnit mereu jarul ideologic, politic sau istoric. De la 1900 încoace, fiecare partid a tras pe turta sa ideologică, aşa cum i-a convenit şi atât cât a putut.
Publicistica lui Eminescu, formată din câteva mii de pagini grupate în cinci masive volume formează un formidabil document de epocă, în mod sigur, cel mai important pentru miezul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea.
Eminescu este primul nostru gazetar de geniu. Sintagmei călinesciene "poetul naţional" îi corespunde fără nicio ambiguitate, "gazetarul naţional". Pentru că a scos gazetaria de sub umbrela limbajului înflăcărat, uşor bombastic, în descendenţa paşoptistă şi a impus analiza lucidă, bătălia de idei, campania de presă, Eminescu este un întemeietor al limbajului publicistic românesc modern. Ceea ce publica Eminescu în ziarele vremii e cu total altceva decât articolul obişnuit de ziar. Marele număr de referiri istorice, sociologice, filozofice, politice, morale şi de istoria mentalităţilor fac din articolele sale o specie aparte de jurnalism, o adevarată "proză politică" împănată cu elemente de portret, pamflet, citate rare, cuvinte populare.
Avem de-a face cu cel mai lucid spirit românesc al vremii, dar de o luciditate diferită de cea a lui I.L. Caragiale şi a lui T. Maiorescu, - ca să facem re
