Singurul medicament absolut necesar în sistemul sanitar de la noi este răbdarea. Din nefericire, sau din păcate, nici acesta nu se mai găseşte.

"Sănătate!", a fost dintotdeauna cea mai de suflet urare pe care şi-o adresează românii. Au şi de ce să se salute aşa: e bunul cel mai de preţ pe care îl pot avea. Asta pentru că, în ciuda progreselor făcute în domeniul medicinei, sănătatea este tot mai scumpă. Medicamentele - la fel. Unele dintre acestea din urmă şi-au dublat preţul în ultimii cinci ani. Nu deodată, ci câte un pic, de parcă cineva ar vrea într-un mod cinic să ne ferească de şocuri, deşi raportul leu/euro a fost relativ stabil, fără fluctuaţii, în tot acest timp. Alte medicamente au dispărut cu totul, în locul lor apărând altele, de obicei mai costisitoare.

Însă reformele în sănătate s-au derulat nu doar prin farmacii, ci şi prin spitale. Cea mai simplă metodă de a face economii a fost restrângerea paturilor, pe motiv că ar fi fost prea multe. Poate era mai bine să fi fost înăsprit controlul risipei. Americanii, de exemplu, (şi nu numai ei) pe asta marşează atunci când se zgârcesc să aloce pastile prea multe ori prea puternice contra unei maladii obişnuite. Este cunoscută tradiţia occidentală de a evita pe cât posibil antibioticele.

În România, ele se prescriu într-o veselie - cum ar spune un binecunoscut personaj aflat în vârful puterii politice. Sigur, pacienţii au la dispoziţie şi alte metode de tratament, în medicina alternativă sau în mediul privat - care, la noi, deşi este exclusivist, e încă strâns legat de sistemul sanitar de stat. Este bine sau rău că medicii fac treabă într-o parte dimineaţa şi în cealaltă seara? Aici sunt avantaje şi dezavantaje. Mergând la cabinetul privat, scapi de o programare în sistemul de stat care te poate duce şi spre sfârşitul anului. La fel, dacă îţi plăteşti singur analizele, nu mai trebuie să aştepţ