Mă dezbrăcam încet de somn, de dimineaţă, şi mă-mbrăcam cu ziua. Şi mi-a venit un fel de gând. Am auzit trosnetul crocant din piept şi mi-am adus aminte că aşa-ţi place ţie: să mai spargi câteva migdale dulci înainte de a te potrivi culcuşului. Aşa că îmi iei inima-n dinţi cu poftă de fiecare dată, o mesteci din şa ca sălbaticii, ştergându-te cu dosul mâinii de fierbinţeala roşie, şi deschizi larg ochii când o înghiţi pe toată. Că aşa eşti tu. Fericit şi carnivor.
Când ai venit, au început să iasă din mine munţii cei mari. Nu ţi-am spus, dar să ştii că mereu încerc să acopăr zgomotul de piatră uriaşă sfărâmându-se de porţile mici, palpitânde. Dar cred că ştii tu ceva. Altfel, cum aş găsi mereu stâncile frumos rânduite şi lustruite cu apă proaspătă? Da, ţi-am văzut şi urmele paşilor mâinilor şi-am şi gustat puţin din iarba nouă. Dar lasă. Măcar atât să ne-ascundem şi noi. De verdele apotropaic.
Chiar n-am ştiut că poate fi atât de simplu. Că vine de nicăieri şi-şi înfige în mijlocul marelui podiş cea mai frumoasă urga. Şi cea mai înaltă. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Că nu strânge cu degetele, ci cu toţi ochii. Şi are mulţi. Că nu cucereşte, dar stăpâneşte. Şi că secretul stăpânirii pline e dorinţa. Că ia tot dintr-odată. Şi-apoi mângâie prada.
Şi n-am mai ştiut cum e să vină peste tine darul. Cu furie. Încălţat în sandale romane. Să intre în tine şi să-nceapă, fără să te întrebe dacă eşti acasă, să-şi desfacă toate curelele încălţămintei. Să-şi scoată hainele drumului lung şi să-şi verse traista în trecerea pragului. Acolo, pe prispă, în soare. Să te oblige să vii acasă. Să ţii în palme totul ăla răsturnat lângă patru tălpi goale.
Mi-e foc.
Mai ştii cum ai râs când ţi-am spus că dragostea nu este altceva decât compatibilitatea dintre tulburările psihice ale celor doi răsfăţaţi? Păi, da, că despre potrivire şi neîncrâncenare
