Joao Saldanha a împărţit arme, a fost comunist convins, a comentat fotbal 50 de ani şi a creat marea naţională a Braziliei din 1970. Fără să ajungă în Mexic…
Şi-a trăit viaţa la maximum de ţînc. Bătea în şase primăveri cînd căra, sub nişte pantaloni bufanţi, arme pentru luptătorii brazilieni din Alegrete. Se trăgea din neamuri de rasă, ăl bătrîn fiind starostele Partidului de Eliberare.
De crescut, a crescut în miros de praf de puşcă, între rastele şi între mişcări de stradă ce se lăsau cu morţi şi răniţi! Cînd prinse a se bărbieri în răspăr, era deja membru al Alianţei Internaţionale. Se apuca de jurnalism. Debuta cu o cronică intitulată, sugestiv, “Debarcarea în Normandia”. De la faţa locului!!! Fiert pe marxismo-leninist, fugărea, de dimineaţă pînă seara, nazişti, mulţi ca iepurii după al doilea Război Mondial prin Argentina şi Brazilia. În ’45, Mama Rusie restabile legăturile cu marele poporul carioca, frate şi prieten, aşa că omul şi-a şampilat carnetul de PCB: Partidul Comunist Brazilian. Din 1964, după lovitura de stat, afacerea cu “toţi oamenii sînt egali” era scoasă în afara legii, dar el nu renunţa, niciodată, la “tovarăşe”.
Mediocru ca fotbalist, genial ca tehnician
Cu fotbalul n-a fost nici paplecă, nici n-a rupt gura tîrgului. A fugărit pelota pe la Botafogo. Aici l-au împuşcat, la o manifestaţie. NATO abia schimba scutecele, dar el urla, pe stradă, că de la istă naştere se va porni al treilea Război Mondial. Jugador, n-a fost, antrenor, da.
Prin ’66, la Seleçao era haos mare. Rio se duela cu Sao Paulo atît de tare, încît imnul era huiduit cînd ici, cînd colo. Atunci, Joao Havelange, da, da, viitorul patriarh de la FIFA, în acele vremuri doar împărat peste Confederaţia Braziliană, un om apropiat mai mult de polo decît de futebol, i-a dat sceptrul naţionalei. Era ziarist iar povestea zice că a cerut şefului de secţie u
