Sâmbătă 18.58. Sună telefonul. „Ce faci?”. „Bine, mă uitam la un film.” „Lasă filmu’ şi hai la Universitate.” „Unde?! Nu vin, ştii că nu e genul meu.” „În 30 de minute sunt la tine. Pa!” Ştiam că e punctual; n-avea rost să polemizez. Mi-am tras un pulover pe cap, am mai dat şi eu, la rându-mi, un telefon similar „vezi că în juma’ de oră venim să te luăm, mergem în piaţă”. „Pe bune???”. „Cam aşa.”
„Aveţi grijă de voi, că pe Realitatea zic că s-a aruncat cu gaze lacrimogene. Staţi mai pe margine.” Era bunica. „Dacă m-ar ţine picioarele ce-aş veni şi eu cu voi!” Era bunicu.
La şapte fără ceva eram acolo, pe trotuarul din faţă de la TNB”. „Libertate! Libertate!” „Josbăsescujosbăsescu!” Mi s-a părut cam paseist ca oamenii să strige „Libertate!”. Credeam că lipsa de libertate este cea mai mică dintre problemele pe care cetăţenii români le au de înfruntat. Avem alegeri libere, nu ne bagă nimeni sopârle pe sub uşă sau gândaci în receptor (sper), nu ne urmăreşte nicio maşină neagră, putem să înjurăm liberi sistemul, dispunem de dreptul la proprietate privată (cred) şi de a călători în U.E. doar cu paşaportul etc.
Am spus „credeam”. M-am tot gândit la asta timp de patru ore, cât am stat la Universitate. Am ajuns acolo crezând sincer că noi chiar suntem liberi şi am plecat înţelegând ceea ce n-am înţeles nici măcar după ce l-am citit pe Mill care poate fi, întrucâtva, revelator. Degeaba dispui de toate mecanismele formale de asigurare a libertăţii, dacă tu te simţi privat de drepturi şi rămâi claustrat în propriile nemulţumiri. Libertatea nu înseamnă anarhie; libertatea înseamnă respectarea regulilor jocului. Important este să le respecte toată lumea, şi guvernaţii şi guvernanţii.
Curând aveam să trecem pe partea cealaltă, prin pasaj. Între timp avuseseră loc ceva ciocniri, jandarmii îi împinseseră pe protestatari pe trotuar, înspre fântână,
