Nu suntem în România lui Ceauşescu. Nu suntem în Libia lui Ghaddafi, nici în Egipt, nici în Siria. Suntem într-o ţară nefericită, chinuită, guvernată execrabil, dar liberă. Avem mijloace democratice prin care putem schimba puterea. Nu vreau să trăiesc încă o dată căderea preşedintelui României după demonstraţii încheiate cu morţi şi răniţi, ar fi o sumbră prăbuşire în timp a civilizaţiei din România, câtă s-a închegat în 20 şi ceva de ani.
Extraodinare manifestaţiile iniţiale pro Arafat. Ele reprezintă exorcizarea unui complex xenofob, de suspiciune şi chiar ură faţă de străin, fie el evreu, ungur sau arab, pe care naţionalismul ceauşist l-a indus românilor. Punerea calităţii umane profesionale înaintea meseriei de a fi român, "Raed Arafat - un român adevărat! ", mi se pare o adevărată mişcare tectonică în conştiinţa colectivă a românilor.
Emoţionantă susţinerea în stradă a unei idei morale - "Nu acceptăm jignirea şi alungarea doctorului Arafat de către T. Băsescu!" - desprinsă de suferinţele legate de sărăcie pe care le îndură oamenii.
Ce s-a întâmplat însă aseară în Piaţa Universităţii, şi se mai poate întâmpla, era inevitabil, dar nu este şi acceptabil. O mulţime pestriţă, animată doar de lozincile "Jos Băsescu!" şi "Huo!" şi dominată de la un moment încolo de grupuri de bătăuşi ai galeriilor de fotbal. Genul acesta de tineri, îndrăgostiţi de violenţa stradală, care au aruncat cu pietre şi au rănit grav câţiva jandarmi sunt cu siguranţă dintre cei care, în 2004-2005, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, izbucneau în urale când Băsescu arunca în mulţime sticla de şampanie golită boschetăreşte. Oricât m-ar scoate din sărite T. Băsescu, nu doresc, în calitate de cetăţean, să fiu reprezentat în stradă de asemenea indivizi. Şi cred că jandarmii nu trebuie denigraţi sau incriminaţi pentru că înţeleg să-şi facă datoria potrivit legii.
Mişcările de
