Îi cheamă Monica Fermo sau Mariana Buruiană, Alexandru Cotescu sau Dragoş Pâslaru şi au în comun un trecut de actor şi prezentul celui care l-a regăsit pe Dumnezeu; pentru totdeauna. La Ierusalim, la Athos ori în România, unde trăiesc, despărţirea lor de scenă şi de spectatori e pomenită când ne e dat să-nţelegem că drumul spre credinţa adâncă e deschis oricui.

Pe călugărul Daniel (Alexandru Cotescu) l-am întâlnit la Athos, în preajma părintelui stareţ Efrem (aflat, zilele acestea, la grea cumpănă, din cauza scandalului imobiliar în care este cercetat). Înalt, cu privirea spintecând aerul ca un fulger albastru, cu gesturi fine şi limbaj ales, fiul Valeriei Seciu şi al lui Octavian Cotescu mi-a părut, de departe, cel mai bun ambasador ad-hoc peste graniţă al bisericii române. În Mănăstirea Vatopedu, unde are chilia înconjurată de clădiri cu blazonul Moldovei lui Ştefan cel Mare, Daniel e liniuţa de unire monahală care face o originală (şi modernă) sinteză între Bizanţ şi Bizanţul de după Bizanţ, descris de Nicolae Iorga, alungind, înspre România noastră, o lume fondatoare a marii culturi religioase din Europa începuturilor.

În alt loc, la Frăsinei, nu departe de Râmnicu-Vâlcea, într-o mănăstire veche de 200 de ani, s-a retras Dragoş Pâslaru sub numele de călugăr, Valerian. Bătut crunt de mineri, în 1990, pentru că a jucat, într-un film, rolul legionarului Horia Sima, actorul s-a închis în sine şi în mănăstire, dedicându-se, pentru totdeauna, vieţii de călugăr. Am văzut, recent, Frăsineii, locul pe care oamenii l-au denumit Athosul României, pentru că, aidoma aşezămintelor ortodoxe de la Muntele Athos, respectă o serie de reguli isihastice. Între acestea, oprirea femeilor de a intra în mănăstire, alimentaţia fără carne şi slujbele de noapte; „mezonoptica” începe la ora 2 şi, în zile de praznice, privegherea poate dura chiar până la 6 dimineaţa.

Para